logo

-- EDITORIAL || CULTURA || SPORT || PAGINA ELEVILOR || DINCOLO DE TISA || INTERVIU || DIASPORA SIGHETEANA || PSIHOLOGIE || CULINAR || EDITORIAL --


CARTE:"Invitatia la vals" de Mihail Drumes PDF Imprimare Email 8436 Afişări
Scris de Horia Picu   
Duminică, 18 Martie 2012 08:10

 

 


“Invitaţia la vals” te “prinde” de la primele fraze. Cum ar putea fi altfel, dacă afli de intenţia celui care povesteşte că vrea să se sinucidă? Vrei să afli de ce, vrei să fie bătrân, să-şi fi trăit aşadar viata, te interesează ce i s-a întâmplat. Cu măiestrie, Mihail Drumeş ne îndeamnă să-i citim romanul.

„Nu exagerez deloc; în mine e viu numai un singur gând: acela de a muri. În faţa lui, celelalte gânduri au amuţit, paralizate de înfricoşata lui atotputernicie.”

Apoi, Tudor Petrican, eroul romanului, începe să ne povestească viata sa şi cum a ajuns la concluzia că singura rezolvare a problemei e sinuciderea.

 

 

 

„Ce s-a întâmplat? Piaza rea, care m-a păscut din leagăn, sădind în mine buruiana trufiei, a fost germenul nenorocirilor de mai târziu. Sau eu însumi mi-am creat orbeşte, de-a lungul anilor, situaţiile nefaste care m-au îmbrâncit în coasta morţii?”

„Citeşte mai întâi, cititorule, istoria acestei iubiri şi după aceea îţi vei da seama de tot ce s-a întâmplat şi dacă cineva, în locul meu, ar fi procedat altfel. O aştern în aceste pagini fierbinţi, scrise la mare temperatură.”

Confesiunea lui Petrican e ca o spovedanie. Ne spune ce i s-a intâmplat neascunzând nimic, în eventualitatea că vrem să fim de partea celor care aprobă gestul său, sau, dimpotivă, de partea celor care nu pot accepta o asemenea faptă.

In anii de liceu, Tudor Petrican a fost un elev premiant al clasei, dar, în afara orelor de program şcolar a fost un depravat şi un insensibil la suferintele femeilor, pe care le cucerea destul de uşor şi apoi le abandona fără nicio urmă de remuşcare.

„Am fost însă elev bun, aş zice, numai în zona strict şcolară. Îndată ce ieşeam pe poarta liceului, deveneam altul, intram într-o nouă piele. Şi atunci nimeni nu m-ar fi recunoscut. Pentru că în aceste două aspecte contradictorii nu exista nici un punct de contact.
Prin clasa a VII-a mă încurcasem cu o văduvioară de 35 de ani, care ţinea un restaurant, cel mai bun din oraş. Se prăpădea după mine, mai precis după tinereţea mea. Nu cred că o iubeam, era prea mare diferenţa de vîrstă, dar ea întruchipa în ochii mei femeia.
Într-o bună zi, văduva închise restaurantul. Se ruinase. Atunci am părăsit-o fără nici o strîngere de inimă, aşa cum scapi de un obiect nefolositor.”

In tinereţe, oricine poate avea impresia că poate face orice la nesfârşit fără să-i pese de suferintele pe care le provoacă celor din jurul său.

„Dacă mi-ar păsa de suferinţa pe care o las în urmă şi aş căta s-o alin, nu m-aş abate mereu din cale. Prefer să merg înainte! Drumul învingătorului e înainte! Chiar dacă ar călca pe cadavre.”

Viata aceasta de băiat cuminte şi de băiat rău s-a tot repetat.

„...Şi după orgii prelungite pînă-n zori, sau după nopţi istovitoare de dragoste, a doua zi dimineaţa, luam frumuşel ghiozdanul din cui şi plecam la şcoală, ca să mă aşez cuminte în bancă, lîngă colegii mei candizi şi nevinovaţi, care dormiseră în patul lor curat de-acasă.
Conştiinţa acestei stări de lucruri îmi conferea o ciudată superioritate asupra lor. Îi priveam de sus, ca pe nişte copii, care habar n-aveau ce înseamnă o noapte de dragoste sau o emoţie ucigătoare la jocurile de noroc.
Ameţeam iubitele cu jurăminte, le copleşeam cu atenţii şi măguliri şi, după ce-mi cedau, le părăseam brutal, necruţător, definitiv.
Voiam să simt beţia rară a vanităţii măgulite, când ele, prinse, se agăţau de gîtul meu, implorându-mă, tânguindu-se să nu le părăsesc.”

Anii de liceu au trecut şi eroul romanului lui Drumeş a ajuns student în Bucureşti, unde orgoliul său are mult de suferit.

„În mediul universitar nu mă mai simţeam obiectul de admiraţie al colegilor, erau prea mulţi şi mereu alţii, încît n-ajungeam niciodată să-i cunosc. Din cauza asta, mă sufocam ca într-o apă pe care nu poţi s-o cuprinzi cu braţele... Şi apoi libertatea fără restrîngeri mă scotea din fire. Fusesem croit să înfrunt primejdia, să calc porunca, să înfrîng disciplina. Or, aici aproape totul îmi era îngăduit.”

La un dans organizat între studenţi o cunoaşte pe cea care avea să-i influenteze decisiv viaţa.

„Era vorba de o brunetă înaltă, subţire, îmbrăcată într-o rochie de mătase neagră. Ceea ce atrăgea în primul rînd atenţia erau ochii ei mari şi luminoşi, atît de luminoşi cum nu mai văzusem alţii şi nici n-aveam să mai văd. Păreau neverosimil de strălucitori, ca doi mici luceferi aşezaţi sub bolta frunţii.
În clipa aceea orchestra începu un vals. M-am dus întins la ea şi, înclinîndu-mă ceremonios, am poftit-o la dans.
― A, L'invitation à la valse, a şoptit ea roşind brusc ca şi cum ar fi spus ceva neîngăduit. (Se gîndise desigur la compoziţia lui Weber pe care o cînta orchestra.)”

Privită la început ca viitoare şi sigură victimă, lucrurile între cei doi tineri iau o întorsătură serioasă.

“Într-o dimineaţă, pe cînd plecam la facultate, am întîlnit-o ca de obicei şi am salutat-o. Ea surise ca unui vechi prieten şi mă întrebă familiar:
―- Ce mai faci, domnule Petrican?
Nu-mi amintesc ce zi era, nici data (mi se pare era prin martie). Însă această întrebare însoţită de zîmbet a marcat începutul tragediei mele
Din clipa aceea s-a născut în mintea mea gîndul că... nu-i sînt indiferent, că aş putea să-mi încerc norocul, că ar fi o amantă agreabilă. Ba mergeam pînă acolo, încît socoteam că mi-ar trebui o femeie în imediata mea apropiere, de care să dispun oricînd."

Un schimb de epistole între Tudor şi Mihaela au contibuit decisiv la lămurirea atracţiei reciproce, despre care Tudor va scrie aproape de sfârşitul său:

„Am recitit din simplă curiozitate, apoi cu interes tot mai crescînd, numeroase pasaje din scrisorile mele. Dumnezeule, eu le scrisesem? Fusesem în stare să aştern pe hîrtie frazele acelea de foc? Ceva de necrezut! Erau chemările înaripate ale iubirii, strigătele deznădejdii, tînguirile dorului neîmplinit, în fine, o avalanşă a tuturor elementelor dragostei, ale marii dragoste.[…] Mă îndrăgostisem de Mihaela? Greu de crezut!”

Momentele de intensă apropiere dintre „un el” şi „o ea” şi mai ales „începutul sfârşitului” sunt  sunt filozofic surprinse de scriitor, care spune că

„dragostea nu-i decât drumul care duce la cucerire, după cum filozofia nu-i decât drumul până la aflarea adevărului. De aici încolo, se sfârşeşte lupta şi urmează supunerea. S-a dus farmecul necunoscutului, necunoscutul devine pe zi ce trece tot mai cunoscut şi dragostea sucombă roasă de repetiţie, obişnuinţă, saturaţie.”

Aşa ceva se întâmplă cu cele două personaje principale ale romanului, Dor şi
Aimée, aşa cum îşi spun, alintându-se.

Cei doi pleacă pentru câteva zile la Constanţa. Acolo li se iveşte ocazia să facă o excursie până la Constantinopol. Momentul plecării cu vaporul merită menţionat aici:

„Vaporul fluieră dogit şi ţipătul lui răni adînc văzduhul. Era semnalul de plecare. Puntea fu trasă, otgoanele desfăcute. Lebăda plutitoare, descătuşată de chei, lunecă pe apă depărtîndu-se uşor de ţărm. Batistele dintre cele două lumi, a apei şi a uscatului, fluturau despărţirea. Din Constanţa nu se mai văzură decît luminile împrăştiate pe spinarea ei. Farul de la Tuzla, intrat parcă în pielea lui Coleşiu, clipea şiret ca moşneagul, parcă ar fi vrut să-mi spună:
― Haiducule, pe ce fată ai pus mîna!”

Cei doi se căsătoresc şi cumpără, cu banii tatălui lui Tudor, casa bătrânului Coleşiu, decedat. Coleşiu este un ‘bunic’ în casa căruia tinerii au fost găzduiţi o vreme.

Mihaela ajunge la spital in urma unui accident de automobil. Cu ea în maşină mai era un tânăr care, în timpul vacanţei petrecută la Constanţa se uita insistent la viitoarea doamnă Petrican. Tudor e întâmpinat de Alexa, sora Mihaelei, cu recomandarea să nu meargă la soţia sa în salon.

― Nu te duce... Renunţă, te rog.
― De ce? Doar pentru asta am venit...
― Ascultă ce-ţi spun... Nu e bine!
― Dar lămureşte-mă, de ce? De ce?
Alexa ezită cîteva clipe frămîntate, apoi rosti cu o voce gravă, care venea parcă dintr-o prăpastie:
― E o uşuratică. Nu trebuie s-o vezi.

Tudor află unde locuieşte rivalul său şi-l ameninţă că dacă  după pronunţarea divorţului nu se va căsători cu Mihaela, il va ucide.

„― Nu am nevoie de explicaţii. Incepînd de azi m-am despărţit de soţia mea. Ea nu poate să rămînă dezonorată dacă a făcut greşeala să răspundă sentimentelor dumitale. Singura soluţie care împacă lucrurile este s-o iei de nevastă...”

Nu altruismul îl va conduce mai departe în acţiunile viitoare pe Tudor Petrican. Va face totul ca să-l pună pe viitorul soţ al Mihaelei în situaţii limită din care doar eroul romanului, datorită poziţiei sale în societate îl poate scăpa pe noul soţ al Mihaelei.

„Şedeam lîngă ea, auzeam cum îmi soarbe răsuflarea şi m-aşteptam să izbucnească într-o explozie de dragoste. (Se petrecea cu ea, se vede, acelaşi lucru care se petrecuse cu mine cîteva clipe înainte.) Aştepta din parte- mi un semn, cît de mic, o încurajare, un da nerostit. Tăceam îngheţat şi-mi era teamă să nu-i vorbească chiar tăcerea mea.
Atunci Mihaela, reprimîndu-şi dureros simţirea, recurse inconştient la un compromis.
― Uite, ţi s-a desfăcut nodul de la cravată...
Şi cu mîinile tremurînde, agitată, încurcîndu-se şi roşind de neobişnuita ei neîndemînare, încercă să-mi înnoade cravata. Apoi fugi şi nu ştiu dacă fugea de mine sau de ea...”

In final, Mihaela se sinucide, nu înainte de a aranja lucrurile astfel încât Tudor să primească de la ea o scrisoare cu motivaţia gestului ei ieşit din comun.

„Nu, Dor, n-ai să înţelegi niciodată ceea ce am trăit. Eram silită să stau alături de un bărbat pe care nu numai că nu-l iubeam, nu-l iubisem niciodată, dar ajunsesem să-l consider cauza nenorocirii mele, prin faptul că apăruse în viaţa mea.”
„ Îi apreciam rece eforturile şi mă sileam să-l cruţ de suferinţe. Degeaba!
În cele din urmă a înţeles că tot pe tine te iubeam.”

Explicarea motivelor –mai mult închipuite decât reale- despărţirii citite de Tudor în scrisoarea Mihaelei, ii dau acestuia prilejul unor reflecţii care trebuie citate aici:

„Cea dintâi impresie care se desprinse din lectura scrisorii fu aceea că tot ceea ce se întâmplase între noi se datora nu numai unui crâncen conflict dintre crâncenele noastre orgolii, ci a unei tragedii a erorilor generate de ele. O gravă eroare am comis părăsind fără motiv pe Mihaela; altă eroare, tot atât de gravă, a fost divorţul, fără să ştiu sigur dacă m-a înşelat sau nu. Acum ştiam sigur că nu mă înşelase cu omul acela, ci avusese doar intenţia s-o facă.”

Mihaela nu mai este şi, odată cu ea, dispare sensul tuturor strădaniilor mele, însuşi rostul existenţei mele. De acum s-a prăbuşit temelia pe care se clădesc fapte noi, îmi lipseşte îndemnul, scopul, nădejdea, răsplata, visul tot... tot...!
Am credinţa fermă că viaţa mea a început cu Mihaela şi se încheie odată cu ea. Oricum, a fost prea frumos ca să se sfârşească altfel. Adio!...

Işi încheie Tudor Petrican confesiunea, alegând aceeaşi cale fără intoarcere ca iubirea vieţii lui, Mihaela.

Orgoliul…Orgoliul poate ucide...
 Mă gândesc la un text pe care ar trebui să-l vedem peste tot, ceva asemănător cu cel de pe pachetele de ţigări. “Atenţie, orgoliul poate ucide!”

Dar unde să-l scrii, şi mai ales avem ochi pentru a-l citi?...


Share
 

Sustine Sighet-Online.ro

Amount: 


Banner
Banner
Banner
DICTIONAR ONLINE:

Curs valutar


Horoscop


Vremea


Un mic zâmbet


Ultimele anunturi

Linkuri

Parteneri

.
.
.

©Copyright 2008 - 2013 Sighet-Online.ro    Termeni si conditii  |  Sitemap  |  RSS  |  Despre noi  |  Contact