 „Şi chemând la Sine mulţimea, împreună cu ucenicii Săi, le-a zis: Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape sufletul său îl va pierde, iar cine va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa. Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său? Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el când va veni întru slava Tatălui Său cu sfinţii îngeri. Şi le zicea lor: Adevăr grăiesc vouă că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere” (Marcu VIII, 34-38, IX, 1) Cel dintâi gând pe care ni-l inspiră primele cuvinte din această pericopă evanghelică e legat de icoana unei vieţi vii, în mers. Mântuitorul spune: „Cel ce voieşte să vină dupa Mine”. Cum le spusese şi ucenicilor: „Veniţi dupa Mine”. Viaţa în Hristos este cale; e mersul nostru împreună cu El, către acelaşi tel. Iar Biserica numeşte zilele, saptămânile pe care le parcurgem în acest timp, „calea Postului”. Iar în această cale a rânduit popasuri, răspântii, pe care înaintam, suim duhovniceşte ca pe niste „temeiuri şi trepte”, cum zice Sfântul Andrei Criteanul. Şi în şiragul acestor popasuri duminicale, Biserica ne cheamă să meditam la cruce, tema fundamentală a vieţii creştine. Să cugetăm la cruce împreună cu Mântuitorul, cu cuvintele Lui. Căci creştinul gândeşte, vorbeşte, poartă crucea în Hristos, împreună cu El. Şi a zis Mântuitorul: „Cel ce voieşte să vină după Mine”. Cuvântul Lui cheamă, nu sileşte: deşi el se descoperă pe Sine: „Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14, 6).
Face apel însă la voinţă, la conştiinţă. De altfel, fără constiinţa şi voia noastră, umblarea pe această cale nu ar avea spiritual, valoare, rod; nu ar fi un „mers”, o înaintare. Iisus Hristos ne arată calea prin cuvântul şi prin pilda vieţii Lui, zicând: „Cel ce voieşte să vină după Mine, să se lepede mai întâi de sine”. „Greu e cuvântul acesta”, spunem şi noi adesea, împreună cu unii dintre ucenicii Lui (Ioan 6, 5). Să te lepezi de „sine”, când atâţia dintre noi, nimic nu iubim mai mult decât acest „sine”. Cuvântul Mântuitorului se adresează însă celor ce voiesc să-L urmeze şi trebuie pătruns, înţeles în duhul lui, în duhul în care a fost conceput, grăit şi împlinit de Domnul Însuşi. Iar în acest duh şi înţeles dumnezeiesc, să mă lepăd de mine, înseamnă: să mă lepăd de acea „iubire de sine” egoistă, care face din „sinele meu” idol. „Eu însumi idol m-am făcut”, zice iarăşi Sfântul Andrei Criteanul. Ceea ce înseamnă, nu jertfire de sine pentru alţii, ci jertfirea altora pentru sine. O inversiune şi pervertire a jertfei adevărate.– Altfel spus, lepădarea de sine înseamnă izbăvirea de adorarea de sine, de egocentrism, această boală a existenţei noastre, care e izvor şi reazim a tot păcatul: lăcomie, desfrâu, trândavie sau pismuire, mânie, nedreptate..., şi mai ales mândrie, slavă deşartă, care mă închide în mine, în sinea mea, ma îndepărtează de semeni şi aşa mă osândeşte la izolare, opacitate spirituală, nerodire, sărăcie sufleteasca. „Mândria e dovada unei minţi sărace” zice Sfântul Ioan Hrisostomul. Într-adevăr, făcând un pas şi mai adânc în înţelegerea lepădării de sine, observăm: când eu mă văd, mă preocup numai de mine, când sunt plin de mine, nu mai las loc să pătrundă în suflet, în inima mea nici o rază din lumina şi iubirea lui Dumnezeu şi a semenilor mei. În schimb, când eu reuşesc să mă golesc de mine, „să mă lepăd”, cum zice Mântuitorul, golul acesta nu înseamnă vid, ci un negrăit plin; e deschidere şi plinire nesfârşită din plinătatea lui Dumnezeu şi bogăţia zidirii. Aceasta e taina şi dezlegarea, cel puţin în parte, a chemării la lepădarea de sine. În esenţă: plin de mine, rămân gol de restul celorlalţi, rest infinit; gol de mine, ma umplu de plinătatea tuturor. – Apostolul era fericit să spună: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Gal. 2, 20). Şi: „O, Corintenilor... s-a lărgit inima noastră către voi” (II Corinteni 6, 2). Dar se înţelege, pilda, icoana acestei „lepădări” ne este Mântuitorul Însuşi. El mai întâi s-a lepadat de Sine. Cum învaţă Sfântul Pavel: „Hristos Iisus în chipul lui Dumnezeu fiind... S-a golit pe Sine chip de rob luând, făcându-se asemenea oamenilor... S-a smerit pe Sine ascultător făcându-se până la moarte –, şi încă moarte de cruce” (Filip. 2, 6-8). De aceea, Sfântul Isaac Sirul zice: „Smerenia este veşmântul lui Dumnezeu”. – Şi atunci, dacă El, Dumnezeu fiind, S-a golit pe Sine pentru a ne primi pe noi, în chip firesc, aceasta e şi calea noastră: ne golim, ne lepădăm de noi înşine, pentru a-L primi în noi pe Dumnezeu, pe aproapele nostru, lumea. Acesta e primul pas al celui chemat să vină dupa Hristos. Dar în chip firesc, îi deschide calea celuilalt. Zice Domnul Hristos în continuare: „Să-şi ia crucea sa”. Fiecare să-şi ia crucea sa şi chiar „în fiecare zi” (Luca 9, 23). Deodată, cuvântul ne spune că fiecare avem de purtat o cruce proprie, întemeiată pe o chemare şi un dar, pe o nevoinţă şi un rod propriu. Dar totodată, creştinul ştie că această cruce a lui e răsădită în crucea lui Hristos. În mod obişnuit, când vorbim de cruce, înţelegem mai întâi nevoinţă şi încercări sau o boală, suferinţă, moarte. Dacă însă în toate acestea care alcătuiesc crucea mea rămân singur, le port singur, cu puterea şi orizontul meu mărginit, în care dincolo de suferinţă şi moarte nu mai văd nimic, decât sfârşitul; atunci, lipsit de „harul şi adevărul” (Ioan 1,17), de lumina şi puterea lui Hristos, lesne mă cuprinde neliniştea, descurajarea, cu întrebări fireşti, ca de pildă: în lumea aceasta a Ziditorului, în care pentru creştin, fapta ziditoare justifică existenţa, viaţa, binele însuşi, ce rost are o suferinţă oarbă? nu e absurdă, „nebunie”, cum spune Sfântul Pavel (I Corinteni 1, 18); ce sens ziditor are moartea? Dar când crucea mea e prinsă în crucea lui Hristos, ca mlădiţa în viţă, ca raza în soare, atunci se luminează întreg sensul şi orizontul ei. În Hristos crucea nu e un punct final, nu e sfârşit ci cale; cale luminoasă spre înviere. Crucea poartă asupra ei pe Soarele dreptăţii, pe Hristos. Şi crucea noastră este şi crucea Lui, Care „a luat asupra Sa durerile noastre” (Isaia 53, 4). Şi atunci osteneala, nevoinţa, suferinţa noastră, moartea însăşi, totul e săvârşit, suportat în Hristos. Şi totul devine în El jertfă luminoasă, iubire, dăruire. Şi privind astfel, ni se deschide un înţeles mai adânc, mai cuprinzător al crucii, al purtării ei. Şi anume, fundamental: crucea este iubire. Nu este numai nevoinţă, încercare, suferinţă a mea pentru mântuirea mea. E şi aceasta, dar şi ceva cu mult mai mult. Mântuirea mea este inseparabil legată de Hristos, iar în crucea Lui e prezent aproapele meu, Biserica, lumea. În cruce eu mă întâlnesc deodată cu Hristos, cu semenii mei. Hristos nu poate fi conceput fără aceştia. „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât pe singurul Său Fiu l-a dat...” (Ioan 3, 16) pentru ea, pentru noi. Crucea e fapta cea mai revelatoare a iubirii Lui. Aşa cum „cerurile spun slava lui Dumnezeu” (Psalm 18, 1) crucea spune, descoperă iubirea lui Dumnezeu. Dar în Hristos şi crucea noastră trebuie să descopere iubirea noastră. Crucea ne vădeşte atunci iubirea, suferinţa noastră din iubire pentru ceilalţi, pentru aproapele; şi manifestată în diverse chipuri: osteneală, purtare de grijă, purtarea poverii lui la nevoie, rugăciune, răbdare pilduitoare, ajutor, sacrificiu. Acestea şi altele asemenea lor poartă pecetea crucii şi toate sunt dovada acelei realităţi, că eu nu pot să nu fiu solidar cu semenii, cu aproapele meu atât timp cât port numele lui Hristos, Cel ce a pătimit pentru noi. Iubirea adevărată nu poate fi străină vieţii celuilalt. Altfel nu e iubire. Cum ai putea suporta căderea cuiva şi să nu simţi răspundere pentru el, când eşti de o obârşie cu el; şi Hristos s-a jertfit şi pentru tine şi pentru el. De aceea Apostolul spune: „Cine este slab şi eu să nu fiu slab, cine se sminteşte şi eu să nu ard? (II Corinteni 11, 24). Crucea înseamnă schimbul de iubire între Hristos şi mine, între mine şi aproapele; este un schimb de euri, de vieţi, în care îl înţeleg, îl cunosc; simt că trăiesc aspiraţia sau durerea, destinul semenului meu ca pe ale mele, aşa cum simte mama ca pe ale ei, bătăile inimii, dorurile şi durerile copilului ei. Crucea este revelaţia însăşi a iubirii şi vieţii Sfintei Treimi în inimile noastre, e locul de întâlnire, comunicare şi unire cu Dumnezeu şi întreolaltă. Nu trebuie pierdut din vedere că această iubire implică suferinţa, e cruce. „A te ruga pentru alţii e a-ţi dărui sânge pentru ei” zicea un suflet credincios. Se poate spune că iubirea e sângele de viaţă dătător al sufletului. În iubire transmiţi celuilalt energie, putere din puterea ta, care izvorăşte din puterea iubirii, a crucii lui Hristos. De aceea e şi transformatoare, mântuitoare şi pentru noi şi pentru cei pe care îi iubim. Şi aceasta mai ales pentru că iubirea se manifestă şi creşte paralel cu scăderea păcatului. Crucea creşte o dată cu lepădarea de sine. Scade iubirea de sine, creşte iubirea jertfelnică. Biruindu-mă pe mine mă dăruiesc altuia. Şi câtă înfrânare am, atâta iubire am. În purtarea crucii se descoperă astfel o legătura strânsă între răstignirea păcatului: „Cei ce sunt ai lui Hristos şi-au răstignit patimile, poftele” (Galateni 5, 24), şi manifestare iubirii. Iar în acest fel crucea nu îngăduie nici un ascetism sau o sfinţenie egoistă, de dragul sfinţeniei, doar a desavârşirii proprii. Aici, sfinţenia, desăvârşirea creştinului se încrucişează cu iubirea, ca înseşi braţele crucii; aici e şi tindere spre cer şi îmbrăţişare a lumii. E iubire a lumii cu iubirea lui Dumnezeu. Sfânta Cruce este putere pentru că e iubire. Iar în iubire este putere pentru că în ea e viaţă. Iubirea salvează, dă viaţă. Şi aşa cum din iubire naşte viaţa, din crucea Domnului naşte noua viaţă: învierea. În Hristos crucea, moartea, nu reprezintă ultimul cuvânt în existenţă. Crucea poartă în ea lumina şi puterea vieţii. Aşa precum noaptea poarta în ea zorile dimineţii, precum bobul de grâu pus în pamânt poartă spicul, „grăuntele de grâu dacă moare multă roada aduce” (Ioan 12, 24); dupa cum lumânarea mistuindu-se poartă în vârful ei lumina, crucea poarta în ea viaţa, învierea. Mai mult, unifică în ea prin Hristos care unifică totul, taina şi sensul către tot mai multă viaţă, al întregii zidiri. Crucea poartă astfel în ea condiţia şi puterea zidirii, a începuturilor ei şi a naşterii ei din nou. Sfântul Evanghelist Ioan vede „Mielul jertfit încă de la întemeierea lumii” (Apocalipsa 13, 8). Jertfa este temeiul ei. Şi dacă orice viaţă, după un rost proniator, poartă în ea moartea, căci se şi sacrifică pentru o altă viaţă, atunci şi moartea, moartea în Hristos ca jertfă, poarta în ea viaţa, ilustrată, cum s-a spus şi de pilda bobului de grâu: Hristos, primind fără de păcat şi de bunăvoie moartea. El moare morţii şi, „cu moartea pre moarte călcând”, descoperă o nouă viaţă: învierea. Iar creştinul îi urmează pe acest drum al vieţii. „Mie să-Mi urmeze” zice Mântuitorul, în cea de-a treia chemare a Evangheliei Sale. Şi care sunt dovezile, semnele prin care creştinul arată că răspunde acestei chemări, că Îi urmează lui Hristos? Acestea sunt vădite de întreaga lui viaţă în Biserică. Prin Botez suntem membre ale Trupului lui Hristos cel răstignit şi înviat şi prin Hristos şi în noi trebuie să simţim cum se răstigneşte şi moare păcatul de orice fel, mândrie, răutate sau patimi stricăcioase şi cum se înnoieşte şi înviază sufletul, constiinţa noastră, în gândire, cuvinte, fapte bune, ziditoare, de tot felul. Acestea sunt dovada vie că lucrează în noi harul Botezului şi puterea Învierii; pentru care a şi fost numita aceasta taină începătoare: mica înviere. De asemenea şi celelalte Sfinte Taine: pecetluirea cu darul Sfântului Duh al lui Hristos; împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos, cum a zis Domnul: „Cel ce mănânca trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică şi Eu voi învia în ziua cea de apoi” (Ioan 6, 54); precum şi pocăinţa, preoţia, nunta... Şi pe toate le susţine şi le pune în lumină, iubirea. „Cunoaştem că am trecut din moarte la viaţă pentru că iubim pe fraţi”, zice Sfântul Evanghelist Ioan (I Ioan 3, 14). Iubirea, izvor al întregii vieţi creştine, este semnul şi arvuna învierii – rod al crucii. În această zi sfântă, privind la cruce, la Mântuitorul Care S-a răstignit pe ea, aşa cum El, cu o iubire cuprinzătoare se încredinţa atunci Tatălui, se ruga să-i ierte pe răstignitorii Săi, purta grijă dumnezeiască Mamei Sale – Prea Curatei Fecioare şi ucenicului, iar prin aceştia Bisericii însăşi, primea pocainţa tâlharului şi îl lua cu Sine în raiul iubirii Sale şi al învierii; la fel creştinul, chemat şi el să-şi poarte crucea lui, pentru care se şi însemnează cu ea la orice rugăciune, lucru şi drum al vieţii sale, ca şi cu o pecete, trebuie să arate acea iubire a Domnului Său, în orice loc, în orice timp sau situaţie şi faţă de oricine. Şi atunci, cu credinţă şi nădejde, vrednic este să se roage, să rostească: „Crucii Tale ne închinăm, Hristoase şi sfântă învierea Ta o lăudăm şi o mărim”. Pentru Sighet Online, Alexandru Lucian, student la Facultatea de Teologie din Iasi
|
