„Şi Iisus, auzind că Ioan a fost întemniţat, a plecat în Galileea. Şi părăsind Nazaretul, a venit de a locuit în Capernaum, lângă mare, în hotarele lui Zabulon şi Neftali, ca să se plinească ce s-a zis prin Isaia proorocul care zice: „Pământul lui Zabulon şi pământul lui Neftali spre mare, dincolo de Iordan, Galileea neamurilor; poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii lumină le-a răsărit”. De atunci a început Iisus să propovaduiască şi să spună: Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat Împărăţia cerurilor” (Matei IV, 12-17).

 În decursul unui an bisericesc anumite Duminici, înainte şi după unele din marile sărbători creştine au un caracter aparte, fiind în strânsă legătură cu evenimentul comemorat la praznicul respectiv. În această Duminică de după Botezul Domnului în cadrul Sfintei Liturghii se face citire unui fragment din Sfânta Evanghelie după Matei care ne vorbeşte despre începutul activităţii publice a Mântuitorului Hristos. Predica Evangheliei Mântuitorului Iisus Hristos începe numai atunci când Sfântul Ioan şi-a împlinit misiunea sa. După cum vedem el a fost întemniţat dar ucenicii lui aveau permisiunea de a-l vizita după cum găsim relatat în Sfânta Evanghelie. „Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie! Pocăiţi-vă că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor” (Marcu I, 15). Acestea au fost cele dintâi cuvinte ale propovăduirii Dumnezeului – Om. Aceleaşi cuvinte ni le grăieste şi acum prin mijlocirea Evangheliei. 

Atunci când păcatul a prins în lume cea mai mare putere, s-a întrupat Mântuitorul Hristos, la plinirea vremii. Iar acum după ce a primit Botezul, după ce a fost ispitit de diavol în pustie, îşi începe activitatea publică. Tulburător a fost mesajul care a răsunat în „Galileea neamurilor”, pentru cei care nu cunoşteau decât împărăţia pământului, cu întunecimea patimilor şi cu domnia morţii. Şi trebuie să recunoaştem că şi pentru noi cei de acum care trăim într-o societate consumeristă şi nu acordăm prea multă atenţie sufletului, aceste cuvinte pot fi tulburătoare. Deşi ştim despre viaţa veşnică, despre virtute şi viaţa creştină cu siguranţă păcatul este prezent în viaţa noastră într-o măsură individuală pentru fiecare din noi. Nazaret şi Capernaum sunt cele două cetăţi în care şi-a petrecut Mântuitorul Hristos viaţa pământească. În prima a copilărit, în cea de a doua Mântuitorul Hristos, şi-a stabilit reşedinţa; de aici a început activitatea Sa publică în care S-a arătat pe Sine ca fiind lumină mare pentru cei care stăteau în „întuneric, în latura şi în umbra morţii”. Galileea în vremea Mântuitorului este un teritoriu de aproximativ 70 km limitele N-S, şi 40 km de la E-V. Era mărginit la E de Iordan şi Marea Galileii. Agricultura, pescuitul şi comerţul erau cele trei activităţi de bază ale galileenilor. Ţinutul cu un relief variat era unul fertil, mai ales în partea de S, cu o populaţie densă. Mesajul Mântuitorului, de fapt reluarea în primă fază a cuvintelor Sfântului Ioan Botezătorul, acesta a fost lumina cea mare care s-a arătat, în acel început de predica, nu numai celor din pământul lui Zabulon şi pământul lui Neftali, ci tuturor, care-l aşteptau şi aveau să-l primească pe Mântuitorul, deci şi nouă.

Referitor la lumină Părintele Galeriu spunea următoarele „Lumină mare, lumina le-a rasarit… Ce era acea lumină? De atâtea ori noi am vorbit despre lumină, iubiţilor. Dumnezeu este Lumină şi Iubire. Cel dintâi act ziditor pe care l-a săvârşit a fost: să fie lumină! Şi lumina luminează în întuneric, spune Scriptura, străbate. A adus Dumnezeu totul de la nefiinţă la fiinţă. Şi nefiinţa e întuneric. Iar zidirea lui Dumnezeu este lumina. Ne-a dat lumina, în scurt mai evocăm: a dat lumina fizică, pentru care ne-a dat ochiul trupesc, apoi lumina minţii, a înţelegerii rosturilor lucrurilor, legilor care călăuzesc existenţa, pentru care ne-a dat ochiul minţii. Dar aici spune: lumina mare a dat, lumina mare ca să strălucească, atunci, pentru popoarele, neamurile acelea care zăceau în întuneric. Şi poporul acela a văzut lumina mare”. Adâncă şi încremenită a fost noaptea dinaintea zilei întâi, când „întuneric este deasupra adâncului” (Facerea I, 2). Iar lumina a însemnat bucuria cea mare a acelor zile, însemnând viaţa întregii făpturi. Întunericul şi umbra morţii stăruiau înaintea zilei celei dintâi propovăduiri. Dar, ca şi la prima creaţie, s-a întâmplat şi la a doua. La cuvântul Lui a răsărit „lumină mare”, lumina sufletului, condiţie veşnică a vieţii noastre şi izvor binecuvântat de pace şi bunăvoire.  

Mesajul evanghelic înseamnă în primul rând vestea despre o viaţă nouă, după comandamentele spiritului, în care să se destrame întunecimile şi să se nimicească moartea; înseamnă tămăduirea rănilor păcatului, aprinderea iubirii faţă de semen, înscăunarea dreptăţii şi statornicirea păciii cu Dumnezeu şi cu aproapele; înseamnă desăvârşirea omului. Pentru realizarea şi continuarea mesajului între creştini, aceeaşi iubire a lui Dumnezeu întrupat a rânduit Biserica, despre care vorbeşte Apostolul de azi (Efeseni IV, 7-13). Ei i s-au încredinţat darurile (Efeseni IV, 11), prin care se poate ajunge la scopul ultim al Împărăţiei Cerurilor: „Desăvârşirea sfinţilor, după măsura vârstei plinirii lui Hristos”. Mesajul ni se adresează şi nouă iar ceea ce ne stă la îndemână e schimbarea atitudinii faţă de noi, faţă de cei de lângă noi pentru a putea merge treptat spre viaţa cea de veci.

AUTOR: Alexandru Lucian, student la Facultatea de Teologie Iasi. 

Material scris pentru SIGHET ONLINE.