 „În vremea aceea Iisus învăţa într-una din sinagogi sâmbăta. Şi, iată, era acolo o femeie care avea de optsprezece ani un duh de neputinţă şi care era gârbovă, încât nu putea să se ridice nicidecum. Iar Iisus, văzând-o, a chemat-o şi i-a zis: Femeie, eşti dezlegată de neputinţa ta! Şi Şi-a pus mâinile asupra ei, iar ea îndată s-a îndreptat şi slăvea pe Dumnezeu. Atunci mai-marele sinagogii, mâniindu-se că Iisus a vindecat-o sâmbăta, răspunzând zicea mulţimii: Şase zile sunt în care trebuie să se lucreze; deci veniţi în aceste zile şi vă vindecaţi, iar nu în ziua sâmbetei! Domnul însă i-a răspuns şi a zis: Făţarnicilor! Fiecare dintre voi nu dezleagă oare sâmbăta boul sau asinul său de la iesle şi nu îl duce să îl adape? Dar aceasta, fiică a lui Avraam fiind, pe care a legat-o Satana, iată, de optsprezece ani, nu se cuvenea oare să fie dezlegată de legătura aceasta în ziua sâmbetei? Şi, zicând El acestea, s-au ruşinat toţi cei ce erau împotriva Lui, iar poporul întreg se bucura de toate faptele cele slăvite, săvârşite de Dânsul.” (Luca XIII, 10-17)
Minunea relatată de pericopa evanghelică din această duminică avut loc în sinagogă, într-o zi de sâmbătă, după slujbă. Este ultima dată când Mântuitorul a învățat într-o sinagogă după cum observa un teolog francez, Lagrange. Ea zdruncină din temelii caracterul exagerat acordat sabatului de către farisei. Este minune simplă ce a avut loc sâmbătă după slujbă în sinagogă şi după cum observăm condamnă în cele din urmă formalismul mai marilor iudeilor devenit proverbial. „În zi de sabat se lasă deoparte grijile vieții”, găsim ca prescripție a legii iudaice. La fel ca în toate minunilor vindecarea femeii gârbove este precedată de iertarea păcatelor. Vedem că inițiativa aparține Mântuitorului, El se apropie de femeie, pe când ea nu Îi cere nimic. Îi spune: Dezlegată ești de neputința ta, Și-a pus mâinile asupra ei, iar ea îndată s-a îndreptat, și fizic și moral. Prin această neputință trebuie să avem în vedere păcatul sau păcatele care i-au provocat suferința. Iar tămăduirea a fost urmată de preamărirea lui Dumnezeu de către femeie. Femeia după cum a fost numită de Sfântul Evanghelist Luca era „fiică a lui Avraam” era deci de origine iudaică și era prezentă în ziua sâmbetei la cultul mozaic săvârșit în sinagogă. Evanghelistul nu menționează că ar fi avut vreo boală ci s-a rezumat la a spune că era stăpânită de 18 ani de un duh de neputință. Boala femeii, suferința ei de 18 ani era una a coloanei vertebrale, o boală în care discurile intervertebrale se sclerozează, se pietrifică și se îndoiesc și provoacă o afecțiune a coloanei cu predilecție în zona grumazului. Astfel bolnavul este obligat să meargă mereu cu capul în pământ – stare de umilire în fața oamenilor dar și de umilință în fața lui Dumnezeu. Cuvântul om în limba greacă e antropos adică cel cu privirea în sus, cu privirea la Creatorul lui. Femeia din pericopa de astăzi dacă e să privim în acest fel, nu mai era om, pentru că nu putea să-și ridice privirea spre Dumnezeu. În așa fel era suferința ei încât nu vedea pe om – chipul lui Dumnezeu. Suferința fizică își are izvorul în păcat Ce este diavolul? „Un fel de parazit distins și manierat, obișnuit să umble din ușă în ușă și să se aciueze când la unul, când la altul dintre bunii și vechii lui prieteni, găsind peste tot aceeași ospitalitate, fiindcă totuși, în felul lui era om de treabă și destul de agreabil în societate; oricând putea fi pus la masă, chiar laolaltă cu alți invitați, bineînțeles nu chiar în frunte, ci undeva mai pe la coadă, într-un loc mai modest” găsim într-una din paginile lui Dostoievski, în Frații Karamazov. Îl primim în viețile noastre cu cele mai diverse și banale ocazii; prin ispite este nelipsit din existența noastră. El, „stăpânitorul acestei lumi” (Ioan XII, 31) după cum este numit de Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan își are partea lui de contribuție la boala femeii. Reacția mai-marelui sinagogii era una justificată cel puţin într-o formă parţială conform legii sabatului. Însă această lege a fost greșit interpretată, ea viza activitățile lucrative, cele care aduc profit material „Șase zile lucrează, iar în ziua a șaptea să te odihnești; chiar în vremea semănatului și a secerișului să te odihnești” (Ieșirea XXXIV, 21) sau: „Șase zile să lucrați, iar ziua a șaptea este ziua odihnei, adunare sfântă a Domnului: nici o muncă să nu faceți; aceasta este odihna Domnului în toate locuințele voastre” (Levitic XXIII, 3). Într-un tratat rabinic ce interpretează Legea lui Moise găsim un număr de 39 de activități interzise sâmbăta, de pildă scrierea a două litere, ele fiind de ajuns spre a forma un cuvânt. Sunt admise și unele excepții precum slujirea la templu și intervenția doar în caz de urgență a medicului spre a salva viața unui om. Problema sâmbetei a fost ridicată de Fiul lui Dumnezeu încă de la începutul activității sale. „Se cuvine, sâmbăta, a face bine sau a face rău, a mântui un suflet sau a-l pierde? Iar ei tăceau” găsim în cazul bolnavului cu mână uscată vindecat în zi de sâmbătă (Marcu III, 4). Mântuitorul aici ne-a arătat, că este bine iar nu rău a mântui un suflet, a-l tămădui indiferent de ziua săptămânii. El a venit în lume spre a reabilita, restaura creația, spre a o readuce spre acel „bine foarte” de la sfârșitul zilei a șasea. Aici fariseul vorbea despre restul de șase zile ale săptămânii dar binecuvântarea acordată de Dumnezeu oamenilor prin mâinile Sale, iar mai târziu prin mâinile episcopilor preoților și diaconilor nu ține cont de zi. Astăzi ar echivala cu refuzul unui medic de a face un tratament de urgență în zi de duminică – zi de odihnă legală. Viața unui om este mai presus decât o sărbătoare din calendar, a vindeca un bolnav în zi de sărbătoare este o facere de bine iar pentru facerea de bine nu există niciun fel de restricție. Observăm așadar o palmă morală dată pe obrazul fariseilor, pentru că cei mai mulți urmăreau doar să-I surprindă abateri de la Lege, spre a-L putea acuza de impietate. Însă formalismul conducătorilor religioși ai iudeilor a fost aspru condamnat de Mântuitorul Hristos prin cuvinte usturătoare: fățarnici, „călăuze oarbe care strecurați tânțarul și înghițiți cămila” (Matei XXIII, 24), nebuni, șerpi, pui de vipere ce pe dinafară se arată drepți oamenilor, înlăuntru fiind plini de fățărnicie și fărădelege (Matei XXIII, 28). Apostolul acestei zile din Epistola către Efeseni (VI, 10-17) este în strânsă legătură cu pericopa evenghelică. Este o conştientizare a faptului că vor fi ispitiţi, că va trebui să luptăm pentru a cuceri Împărația cerurilor. Creștinul este asemănat de Sfântul Apostol Pavel unui soldat roman din acea vreme îmbrăcat cu toată vestimentația de luptă. Aşadar lupta nu va fi una împotriva trupului (cărnii) şi a sângelui ci împotriva ispitelor venite din partea diavolului. Satan şi cei ce au căzut alături de el (diavolii) şi-au păstrat ierahia din care au căzut – domnii, stăpânii. Ei sălăşluiesc în văzduh și sunt pricinile tuturor lucrurilor rele şi domnesc peste oamenii cei răi. Diavolul este asemănat de Sfântul Apostol Petru unui leu ce umbă, „răcnind și căutând pe cine să înghită” (I Petru V, 8) iar cea mai simplă metodă propusă omului nu este negarea existenței lui Dumnezeu, ci negarea sa, a diavolului. Ne propune cu alte cuvinte lipsa credinței sau și mai tentant, una formală în care spunem că suntem creștini, dar faptele noastre se lasă mereu și mereu așteptate. Ne șoptește un formalism în credință, o lipsă a verticalității spirituale, acceptarea unor valori ce le-am putea spune aparent mai mici dar negarea celor cu adevărat importante. Formalismul după cum am văzut duce la scăderea valorii omului, animalul era mai important decât omul în ziua sâmbetei. Rugăciunea în cămară de care pomenește Mântuitorul în Predica de pe Munte „Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta și, închizând ușa, roagă-te Tatălui Tău Care este în ascuns, și Tatăl Tău Care vede în ascuns, îți va răsplăti la arătare” (Matei VI, 6) trebuie conștientizată împreună cu alte cuvinte ale Mântuitorului „Unde sunt doi sau trei, adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu” (Matei XVIII, 20). Iar la Sfânta Litughie și nu numai nu se asistă, ci se participă; se participă prin lepădarea grijii celei lumești, se participă prin atenția și respectul acordat actelor cultice, fără un acel du-te, vino în biserică mult mediatizat de societatea în care trăim. Ce trebuie să reţinem din această pericopă evanghelică este lupta interioară împotriva formalismului în plan spiritual şi nu numai. Perioada de post în care ne aflăm ne ajută în acest sens şi anume ne îndeamnă spre trăirea autentică a credinţei noastre lăuntrice, şi anume prin faptă. Dincolo de aspectul văzut al participării la slujbele din cadrul cultului divin public trebuie să avem în vedere sentimentele nutrite faţă de aproapele şi faţă de Dumnezeu. Ele nu ar trebui să rămână doar la stadiul de idee şi dorinţă ci prin progres treptat să devină realitate. Pentru SighetOnline, Alexandru Lucian, student la Facultatea de Teologie din Iasi
|
