 „În vremea aceea, un om oarecare s-a apropiat de Iisus şi L-a întrebat, zicând: Bunule Învăţător, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci? Iar Iisus i-a zis: Pentru ce Mă numeşti bun? Nimeni nu este bun, decât singur Dumnezeu. Ştii poruncile: „Să nu săvârşeşti adulter, să nu ucizi, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb, cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta”. Iar el a zis: Toate acestea le-am păzit din tinereţile mele. Auzind, Iisus i-a zis: Încă una îţi lipseşte: Vinde toate câte ai şi le împarte săracilor şi vei avea comoară în ceruri; şi vino de urmează Mie. Iar el, auzind acestea, s-a întristat, căci era foarte bogat. Şi, văzându-l întristat, Iisus a zis: Cât de greu vor intra cei ce au averi în Împărăţia lui Dumnezeu! Că mai lesne este a trece cămila prin urechile acului decât să intre bogatul în Împărăţia lui Dumnezeu. Zis-au cei ce ascultau: Şi cine poate să se mântuiască? Iar El a zis: Cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu” (Luca XVIII, 18-27)
După cum am observat Sfintele Evanghelii din ultimele Duminici ne vorbesc despre oameni bogaţi. Depre un bogat nemilostiv care nu-l vedea pe săracul de la porţile sale, despre un învăţător de lege ce a primit ca răspuns la întrebarea „ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci?” frumoasa parabolă a samarineanului milostiv, despre bogatul căruia i-a rodit ţarina dar nici măcar nu i-a trecut prin gând existenţa unui altul în viaţa sa cu care să împartă roadele unui an agricol foarte bun s-a vorbit în ultima perioadă. În această Duminică pericopa evanghelică ne vorbeşte despre un tânăr, un dregător ce în primă instanţă nu era legat de cele lumeşti materiale ci vine, sincer, la Mântuitorul Hristos dorind să ştie ce să facă pentru a moşteni viaţa de veci. Venise să pună o întrebare în legătură cu mântuirea lui, cum să dobândească viaţa de veci. Încearcă să-I atragă bunăvoinţa, oarecum să-L linguşească pe Mântuitorul Hristos numindu-L „Bunule Învăţător” la care Domnul nostru Iisus Hristos îi atrage atenţia că numai Dumnezeu în fiinţa Sa este bun. În continuare l-a întrebat pe tânăr dacă ştie poruncile şi el a răspuns nu numai că le ştie, ci că pe toate le împlinea din tinereţile sale. Vedem că Mântuitorul Hristos aminteşte de cinci porunci din Decalog, într-o anumită ordine dar în rândul acestora patru porunci sunt negative şi doua una pozitivă. Ca Dumnezeu cunoscându-l pe tânăr Mântuitorului Hristos probabil i-a plăcut răspunsul dar a mers mai departe, în mod indirect prin poruncile enunţate. În vechime dar şi acum de cele mai multe ori ştim că bogăţia se acumulează prin încălcarea unor porunci, tocmai primele patru enunţate de Mântuitorul Hristos. Şi în mod direct în continuare merge mai departe arătându-i că Legea Veche este nedeplină, este doar pregătitoare pentru învăţătura adusă lumii de Mântuitorul Hristos. „Încă una îţi mai trebuieşte: Vinde toate câte ai şi le dă săracilor, şi vei avea comoară în cer, apoi vino de-Mi urmează Mie”. Renunţarea la bogăţie de care vorbeşte Domnul nostru Iisus Hristos nu mai aduce niciun răspuns din partea dregătorului, ci poate mai mult decât atât, expresia feţii sale se schimbă, devine trist. Şi-a primit răspunsul la întrebare dar nu i-a plăcut. Nu a mai spus nimic, ci şi-a continuat, trist, drumul vieţii sale. Comoara din cer în general nu o vedem cu ochi prea buni pentru că ea nu este palpabilă, nu cade sub incidenţa directă a simţurilor noastre. Trebuie doar să avem o credinţă puternică însoţită de fapte pentru a ne aduna comori în cer „unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură” (Matei VI, 19). Ca o primă concluzie a acestei conversaţii Mântuitorul Hristos exclamă „Cât de greu vor intra cei ce au averi în Împărăţia lui Dumnezeu! Că mai lesne este a trece cămila prin urechile acului decât să intre bogatul în Împărăţia lui Dumnezeu”. Nu spune că e imposibil pentru aceştia ci doar că este foarte greu folosind şi o metaforă în acest sens. În unele vechi manuscrise greceşti, la acest verset, în loc de kamelos (cămilă), este kamilos (odgon marinăresc). Ce observăm fiecare în ambele cazuri, fie cămila, fie odgonul, nu poate trece prin urechile acului! Martorii acestui moment din activitatea publică a Domnului Hristos văzând întreaga conversaţie şi răspunsurile, şi-au manifestat firesc nedumerirea „Şi cine poate să se mântuiască?” la care Hristos Domnul ne oferă şi de această dată un răspuns magistral: „Cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu”. Pentru fiecare om una din dorinţe poate fi rezumată la bunăstarea materială. O bună parte din viaţa noastră ne-o petrecem încercând pe cât ne stă în putinţă să dobândim cele necesare în primă fază unui trai decent pentru noi, pentru copii noştri. Prin muncă, prin tot ceea ce facem acordăm o importanţă majoră aspectului financiar din viaţa noastră. Învăţătura centrală a pericopei evanghelice de astăzi poate fi rezumată într-un singur cuvânt, şi anume libertate. Tot Mântuitorul Hristos ne spune că acolo unde e comoara noastră, acolo e şi inima noastră. Bogăţia este foarte ispititoare pentru fiecare dintre noi dar în acelaşi timp ea duce la un păcat care poate deveni viciu. Nu este o vină, un motiv de acuzare, de respingere de la şansa de a dobândi viaţa cea de veci. Dimpotrivă, poate constitui un atu dacă este întrebuinţată cu chibzuinţă şi nădejdea vieţii veşnice. Pentru omul material, trupesc de care vorbeşte Sfântul Apostpl Pavel bogăţia produce plăcere, voluptate în care cel bogat se lasă pradă linguşirilor, laudelor aduse lui. El nu mai e liber, ci rob al drogului numit ban, avere. Mântuitorul nu îndeamnă la a fi săraci, la a nu aduna şi a uita de cel de lângă noi. „În măsura în care te depărtează de oameni, în aceeaşi măsură bogăţia te îndepărtează şi de Dumnezeu”, spunea vrednicul de pomenire ÎPS Antonie, mitropolitul Ardealului. Dregătorul din acest pasaj evenghelic era un tânăr cumsecade, un tânăr bun. Mântuitorul nu face nici un comentariu în legătură cu acesta, dar e uşor de presupus că l-a crezut şi l-a aprobat în cele ce i-a răspuns. Dar cu toate că vroia să aibă un răspuns la întrebarea sa îl vedem legat de cele materiale. Sfântul Ioan Gură de Aur scria: „Bogăţia sau sărăcia nu sunt prin ele însele nici bune, nici rele, ele devin aşa după dispoziţiile celor care le folosesc”. Continuând tot acelaşi sfânt făcea o comparaţie între bogăţie şi vin „Precum vinul nu e lucru rău, ci beţia e lucru rău, tot aşa nu bogăţia e un rău, ci lăcomia cea rea şi duhul cel hrăpăreţ”. Depinde doar de noi pentru a dobândi desăvârşirea. Lipirea de bogăţia materială ne poate duce la asemănarea cu bogatul nemilostiv sau cu cel căruia i-a rodit ţarina. Ne duce la însingurare deşi am fi în permanenţă înconjuraţi de semeni, ne pune în situaţia de a avea bunuri de natură materială dar lipsuri majore în plan spiritual. Ţinta desăvârşirii de care pomeneşte Mântuitorul Hristos este un imperativ enunţat în primă fază în predica de pe Munte. „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” (Matei V, 48). Nimeni nu poate fi creştin deplin, dacă nu are acest scop al vieţii sale, mântuirea, desăvârşirea care ne este accesibilă tuturor fiecăruia după a sa putinţă. Dregătorul s-a aflat pus în faţa unei răscruci, între un Da sau Nu spus vieţii celei veşnice. Auzind ce i-a recomandat Mântuitorul, s-a întristat şi a plecat, pentru că avea avere multă. Respecta poruncile însă era legat puternic de bunurile lui mai mult decât trebuia pentru a merge pe drumul care duce în Împărăţia lui Dumnezeu. ÎPS Antonie Plămădeală ne propune să înţelegem finalul pericipei evanghelice în felul următor: „Aş propune să înţelegem acest cuvânt cam aşa: Oamenilor le e cu putinţă să trăiască fără bunuri. Ar trebui să nu se mântuiască, în măsura în care îşi pun nădejdea în bunuri, căci spre ele înclină şi inima lor. La unii mai puţin, la alţii mai mult, dar de scăpat nu scapă nimeni de acest păcat. Dumnezeu însă se milostiveşte şi îi înţelege, şi îi iartă pe cei care n-au căzut de tot în lăcomie şi avariţie. Făcând un pogorămînt, Dumnezeu ne îngăduie să avem bunuri, cu condiţia să le dăm o întrebuinţare bună, să nu le depozităm. Şi să nu ne împătimim, strângându-le fără trebuinţă reală”. Ce bine ar fi, examinându-ne şi noi, la o astfel de întrebare să putem răspunde: „Pe acestea le-am împlinit din tinereţele noastre!” şi să continuăm urcuşul nostru pe scara virtuţilor. Ni se cere să fin echilibraţi în atitudinea noastră faţă de bani, avere având conştiinţa vieţii celei veşnice în Împărăţia lui Dumnezeu. Pentru SighetOnline, Alexandru Lucian student la Facultatea de Teologie din Iasi
|
