 Aici închei deocamdată seria de articole destinate începuturilor oraşului, nu înainte însă de a explica motivaţia acestui demers. Atunci când deschizi internetul în căutarea unor informaţii despre istoria Sighetului, descoperi aceleaşi stereotipii: prima atestare e la 1326 (dar fără existenţa actului demonstrativ!), numele oraşului ar veni de la “traco-dacicul zeget”, iar biserica reformată ar fi fost construită în anii 1050-1150. Pentru că toate cele trei informaţii conţin lacune şi erori, am conceput câteva articole destinate spaţiului online (variantele cu aparat critic vor fi publicate pe suport clasic), pentru a oferi oportunitatea tuturor celor interesaţi de a descoperi o altă faţetă a lucrurilor. Acest ultim material se referă la biserica reformată, în jurul căreia planează o serie de afirmaţii controversate, ce încă n-au fost elucidate pe deplin. Conform unora, biserica ar fi fost la origine un templu închinat zeului Zalmoxe, ar fi fost zidită între anii 1050-1150, ar fi fost ridicată de către teutoni, a fost iniţial ortodoxă sau românească, picturile ar fi fost realizate în stilul bizantin şi se mai spune că era de-a dreptul imensă pentru acele vremuri, sau chiar că a fost o ctitorie a lui Dragoş Vodă!
Ce este verificabil şi plauzibil din toate aceste afirmaţii, azi, când se pune accent pe cercetările pluridisciplinare şi abandonarea tradiţiei istorice în favoarea istoriografiei critice (chiar atunci când, d.p.d.v. sentimental, este greu de acceptat una ca asta)? Cercetătorii tributari tradiţiei istoriografice Totul a început pe la mijlocul secolului XIX când, în urma cutremurului ce a zguduit Sighetul în 1844, au ieşit la iveală vechile fresce ale bisericii reformate din oraş, semnalate iniţial de prof. J. Lugossy, suscitând astfel pentru prima dată interesul vizavi de vechimea acesteia. Biserica a suferit multe distrugeri urmate de refaceri de-a lungul secolelor. După incendiul din 10-12 august 1859, care a provocat prăbuşirea acoperişului (fig.3), s-a decis demolarea şi reconstruirea lăcaşului, doar turnul supravieţuind până azi, ca singură mărturie a evului mediu sighetean. În urma dezastrelor s-au copiat frescele scoase la iveală, cele două seturi de desene precum şi planul vechii biserici (fig. 4), alături de câteva imagini de epocă, constituind cele mai sigure mărturii pentru datarea şi apartenenţa stilistică a lăcaşului.  Primul care a scris despre biserică a fost I.Henszlmann care, fără să viziteze locul, scrie în 1847 că navele şi turnul datează din secolul XII, corul - din primele decenii ale sec. XIV, la fel ca şi pictura Sf. Gheorghe descoperită acolo, celelalte picturi fiind de sec. XV: Sf. Ecaterina, Ierusalimul ceresc, precum şi inscripţia datată 1485: „Damianus cum amica suo furmosa Maria pulchra sponsa Incarnationis Domini MCCCCLXXXV” (fig. 7). După vizita sa la Sighet (în 1864), Henszlmann o datează „dacă nu în sec. XIII, măcar în sec. XIV”. Tot el revine în 1865, spunând că navele sunt de la finele sec. XIII - prima jumătate a sec. XIV. El crede că în acea vreme s-a demolat corul şi s-a edificat turnul ale cărui capiteluri de portal (fig. 8) seamănă cu cele ale capelei Sf. Mihail din Košice (datată în prima jumătate a sec. XIV şi care a influenţat puternic arhitectura gotică ulterioară din Slovacia, Ungaria şi Transilvania). Pe de altă parte, I. Szilágyi (într-un articol din 1850, revenind ulterior) atribuie părţile cele mai vechi anilor 1050-1150, corul- la 1250, sacristia la 1320, fresca Sf. Gheorghe pe la 1250-1260, iar scenele din ciclul Sf. Ecaterina în ultima parte a sec. XIII. Dar nici el nu văzuse biserica la momentul cutremurului din 1844, ci abia un an mai târziu, când se mută la Sighet, dar când frescele erau deja tencuite, iar zidurile reparate. Tot el susţine că biserica a fost ridicată de adepţii cultului oriental, „pe locul unei construcţii înalte şi lungi, adică a unui templu ridicat de Zamolxis în secolul IV î.Ch.” A urmat A. Ipolyi (în 1860) care crede că biserica este parte romanică, parte gotică de sec. XIV şi XV, picturile fiind atât de sec. XIV cât şi mai târzii. F. Rómer se ocupă pe larg în 1874 de frescele lăcaşului, publicând planul acestuia precum şi copiile picturilor, convingând definitiv că nu avem de a face cu stilul bizantin ci cu un gotic cu urme de tranziţie de la romanic: arcuri frânte deasupra pilaştrilor navei de mijloc, absidă poligonală, fără cupolă etc. „Pictura nu este bizantină ci gotică” spune acesta. Rómer numără 18 scene şi figuri pe care le atribuie aceluiaşi maestru (noi am numărat 20, ce par a fi lucrate de doi artişti diferiţi, fig. 11), culorile galben şi roşii-brune fiind dominante. După el, frescele seamănă bine ca aranjament şi concepţie cu cele din Feketeardó (azi Csornotisziv în Ucraina, cu o biserică de sec. XIII şi fresce de sec. XIV) şi Szőlősardó (pe graniţa ungaro-slovacă, cu o biserică de sec. XIV-XV). I. Mihalyi de Apşa afirmă în 1900: „Ştefan Szilagyi, directorul, arată că beserica s-a zidit fără sacristiă, pune tempul zidirei în secolul XII şi constată că beserica la început a fost zidită şi decorată pentru serviciul divin după ritul grecesc”. Tot el susţine fundarea oraşelor Visk, Teceu şi Hust de către teutoni, iar paternitatea stilului gotic o atribuie goţilor migratori de sec. IV (!), ceea ce face inutil orice comentariu. Mihalyi nu ştia că diploma teutonă din 1213 referitoare la Maramureş era un fals ce a fost demontat în 1902 (v. J. Karácsonyi- „A hamis, hibás keltű és keltezet- len oklevelek jegyzéke 1400-ig.”). Tot Mihalyi este cel care republică diploma din 1346 (referitoare la „Ecclesiae de Zygeth”) , dar o menţiune a preotului de Sighet (şi implicit a unei biserici acolo, fără să putem şti precis dacă este vorba despre biserica noastră, deşi se poate presupune şi asta) o avem încă în 1326 (parohul Ioan de Sighet), apoi la 1334, 1335 (listele decimelor papale), iar în 1352 apare şi prima menţiune a hramului lăcaşului: „ecclesie Sancti Emerici confesoris de Ziget”, hram pe care biserica îl va purta până la Reformă. După I.Dermer şi I. Marin (1933) biserica a fost zidită între anii 1050-1100 ca biserică ortodoxă. A. Filipaşcu (1940) crede că „teutonii care au locuit în Maramureş (după el între anii 1211-1224, neştiind că diploma teutonă e falsă, n.n.) au zidit biserica de la Sighet în stil bizantin şi decorată cu picturi orientale, unde preoţi români uniţi cu Roma oficiau după ritul slavonesc. Este inexplicabil motivul pentru care românii ar fi clădit o biserică de proporţii uriaşe într-un stil neîntrebuinţat de ei şi care nu era nici barem reşedinţa unui voievod”. Tot el susţine că undeva înainte de 1352 “Ludovic desfiinţează serviciul răsăritean catolic de la biserica din Sighet, pe care o cedează coloniştilor săi romano-catolici”. Bineînţeles, pentru nici una din afirmaţiile de mai sus nu există probe! Apoi, I. Kovács datează (în 1942) biserica din Sighet în sec. XI-XII. În 1945, C. Petranu face o retrospectivă a cercetărilor, susţinând că la jumătatea sec. XIX „istoria artei din Ungaria îşi trăia anii copilăriei”, şi că de atunci studiul şi cronologia monumentelor au evoluat mult. „Din cauză că în Transilvania şi Maramureş toate stilurile au întârzieri mari”, el datează biserica din Sighet în prima jumătate a sec. XIV (presupunând o primă fază din lemn). „Pictura nu pare orientală, nici unul din autorii competenţi nu a afirmat aceasta, nici că biserica a fost zidită în stil bizantin”. El o consideră monument apusean zidit de meşteri străini, probabil germani, deşi crede că lăcaşul n-a avut iniţial sacristie şi că a fost iniţial românesc, „părere pe care o susţin şi Kubinyi-Vahot în 1854” specifică el, contrazicându-se astfel vizavi de anii copilăriei istoriei artei din Ungaria acelor vremuri! După război, I. D. Ştefănescu vede la Sighet o „catedrală reformată în stil gotic german”, de sec. XII, cu bolţile în stil gotic primitiv foarte apropiat de stilul romanic. M. Marina crede că „nepoţii lui Balk au construit biserica de piatră din Sighet pe care specialiştii străini sunt unanimi în a o recunoaşte ca fiind zidită în secolul al XIV-lea pentru cultul ortodox, deci pentru români”. Despre ce unanimitate vorbeşte acesta, nu putem şti… T.B. Tătaru susţine construirea bisericii în sec. XI, dar nu ca lăcaş ortodox, ci „catolic de rit oriental”! M. Dăncuş are grijă să amintească (în mai multe lucrări ale sale) de datarea de sec. XI a „bisericii de rit oriental-bizantin” şi de „cercetările efectuate pe structura zidurilor originare şi a picturilor în frescă”, fiind posibil ca biserica să fi fost „un templu dacic preluat apoi de creştinii răsăriteni şi apoi de cei apuseni catolici”. Şi alţi autori din România sau Ungaria (precum Z. Bagyinszki şi S. Tatár), cred că lăcaşul datează din anii 1050-1150, ultimii văzând la acesta un stil romanic, „corul şi turnul fiind construite în stil gotic în sec. XIV - XV”. Adeptii istoriografiei critice Un număr substanţial de istorici, istorici de artă şi arheologi (V.Vătăşianu, R. Popa, V. Drăguţ, M. Diaconescu, A. Baboş, A.A. Rusu etc., cărora li se raliază şi subsemnatul) au abandonat tradiţia şi, prin comparaţie cu alte monumente asemănătoare precum şi cunoscând datările recalibrate ale monumentelor medievale central şi est-europene susţin însă că biserica de la Sighet datează din sec. XIV (cele mai vechi părţi ale construcţiei) respectiv XV (picturile lăcaşului). R. Popa e tranşant: „Datarea bisericii în sec. XI - XII sau XIII sunt simple fantezii. Ceea ce se păstrează la Sighet din monumentul vechi (turnul de vest cu portalul şi un ancadrament de fereastră) sunt cel mai devreme de la mijlocul sec. XIV” (fig. 9). V. Drăguţ susţine apartenenţa la stilul gotic târziu pentru biserica sigheteană. „Stilistic, picturile ar fi putut să aparţină începutului veacului XV, dar ele consună şi cu manifestările goticului târziu, de exemplu cu fragmentele din corul bisericii din Deal de la Sighişoara, care datează din 1483” spune el. M. Diaconescu observă pertinent: „Data construcţiei este discutabilă şi probabil doar cercetările arheologice ar putea să o stabilească. Datarea lansată de istoriografia maghiară - sec. XI - XII, este exagerată. Afirmaţia că a fost iniţial ortotoxă şi dăruită în 1352 coloniştilor de către regele Ludovic este gratuită”. A. Baboş e şi el prudent: „Cea mai mare biserică (din Maramureşul medieval, n.n.) a fost cea din Sighet, având o structură bazilicală cu navă centrală pe pilaştri şi nave laterale. Fără cercetări arheologice nu o putem data precis, dar navele şi turnul par a fi terminate în prima jumătate a secolului XIV”. Tot el prezintă şi planul lăcaşului de la 1846, în care sacristia pare perfect ţesută pe nava nordică. Subsemnatul am afirmat că singura parte a bisericii vechi rămasă în picioare până azi este o porţiune, de 15 m înălţime, a turnului vestic, cu trei ancadramente ornate gotic. „Aceste ornamente (portalul este aproape identic cu cele ale bisericilor din Băgaciu şi Aţel) şi planul primar, pot plasa originile bisericii în perioada 1300-1380. Scenele pictate se înscriu tipologic în stilul goticului evoluat, posibil de după 1468”. Bineînţeles, au mai fost mulţi alţii ce au scris despre biserică, pe care nu-i mai enumerăm aici, şi care au datat-o fiecare în funcţie de informaţiile deţinute. Concluzii 1. Datarea bisericii: ceea ce s-a păstrat până la demolarea din 1859 pare a se încadra în prima jumătate a sec. XIV, cel mai jos putându-se coborî ca stil pe la finele sec. XIII (în anii când se pare că oraşul este înfiinţat de colonişti). Nu avem nici o dovadă referitoare la atestarea mai timpurie a zidirii, câtă vreme lipsesc dovezile arheologice (cercetările lui R. Popa din 1983 au fost încheiate prematur şi nu au dus la rezultate concludente, găsindu-se doar ceramică de la cumpăna sec. XIII - XIV şi fereastra sigilată a criptei, a cărei intrare situată în stânga corului fusese zidită în 1931). Datarea în anii 1050-1150 nu se bazează pe nimic (Szilágyi nu era istoric de artă dar, de ar fi trăit azi, atât el cât şi Mihalyi, ar fi propus cu certitudine o altă datare), despre templul getic nu are rost să vorbim (templele dacice erau sanctuare circulare sau patrulatere, pe structură de stâlpi) şi apoi mai avem datări extrem de coborâte în Maramureş, care nu s-au confirmat în vreun fel. Astfel, într-un act din anul 1744, biserica din Bocicoi e datată în 1084, cea din Lunca la 1122, iar cea din Giuleşti la 1162. Asta nu înseamnă că aceste datări trebuie considerate (fără probe arheologice) ca fiind veridice... Turnul pare din prima jumătate a sec. XIV, portalul acestuia, pe lângă similitudinile cu portalurile de la Băgaciu, Aţel, Turda, Tg. Mureş sau Košice, pare o variantă simplificată a aceluia din Baia Mare, care ar data din al doilea sfert al sec. XIV, şi care are analogii în zona Spiš din Slovacia. Bineînţeles, dedesubt s-ar putea afla un lăcaş mai vechi din lemn (precum la Streisângeorgiu, Cuhea etc.) sau chiar structura de piatră a unei alte biserici, eventual ridicate într-un alt stil. Dar acestea rămân deocamdată simple supoziţii şi speculaţii. Despre biserica sigheteană ctitorie a lui Dragoş Vodă (izvorâtă din imaginaţia unora) nu are rost să comentăm...Conform ultimelor documente recent scoase la iveală, Dragoş Vodă nici măcar n-a fost din Bedeu, demolându-se astfel toată istoriografia referitoare la acesta! Dar despre istoria lui Dragoş, voi vorbi altădată... 2. Stilul construcţiei este de tip bazilical simplu, fără transept, cu trei nave despărţite de câte doi stâlpi rectangulari, în stil gotic timpuriu cu urme de tranziţie de la romanic: arcurile frânte de deasupra pilaştrilor navei de mijloc, absida poligonală rezemată pe contraforţi, ferestrele ogivale şi lipsa cupolei hotărând aceasta (fig. 1, 4 şi 6). Turnul era la vest, având un portal ogivat cu croşete şi frunziş iar deasupra o fereastră biforă, la ultimul nivel medieval găsindu-se o rozasă trilobată. Cel mai vechi element pare a fi arcul triumfal în plin cintru dintre nava centrală şi cor (fig. 6), care duce cu gândul la finele romanicului, databil în Transilvania pe la 1270-80. Tot romanice ca origine par ferestrele navei centrale, de dimensiuni mici faţă de masa zidăriei, şi care în unele desene de epocă par a fi boltite simplu, în timp ce în alte gravuri apar ca fiind ogivale, la fel ca şi bolta de la parterul turnului (fig. 1, 3 şi 5). Cu toate acestea, dacă privim celelalte biserici vechi din Maramureş, bunăoară biserica din Giuleşti, în stil romanic, cu absida semicirculară, dar care pare a fi construită abia pe la 1300, datarea nu mai poate fi precizată ferm. Celelalte biserici (Cuhea, Câmpulung, Hust, Sarasău şi Remeţi), cu abside poligonale, par a data în sec. XIV - XV, cu excepţia Viskului şi poate a Teceului, unde existau biserici la finele sec. XIII. Se prea poate ca arcul de triumf de la Sighet să fi fost transformat în timp, la fel şi ferestrele navei, renunţându-se la ogive în favoarea bolţilor în plin cintru, fapt ce s-ar fi putut întâmpla atât în urma reparaţiilor din 1633 (când bolţile gotice au fost înlocuite cu un tavan casetat), cât şi ulterior invaziei tătarilor de la 1717 sau refacerilor din anii 1768-1775, ceea ce ar anula desigur posibila apartenenţă la stilul de tranziţie romanic-gotic. Oricum, nu se cunoaşte nici măcar un singur element care să poată fi atribuit stilului bizantin sau „oriental”, şi nici o lucrare ştiinţifică recentă de istoria artei nu atribuie bisericii sighetene stilul romanic. 3. Dimensiunile lăcaşului sunt mari dar nicidecum imense. Biserica medievală (nu cea de azi, ci cea demolată în 1859!) a avut aproximativ 36 m lungime pe 19 m lăţime (fig. 4, scara este în stânjeni vienezi). Spre comparaţie, bisericile din Câmpulung, Cuhea şi Hust au avut fiecare 23 pe 11 m, dar biserica din Baia Mare (din care n-a mai rămas decât turnul Ştefan) a avut 51 m lungime pe 20 m lăţime. Deci, biserica sigheteană a fost o biserică nici prea mare, nici prea mică, putând găzdui câteva sute de enoriaşi, deşi nu se poate compara cu marile biserici medievale lungi de 60 metri (din Oradea-Cetate, Sebeş, Vladimirescu, Sibiu, Cluj-reformată), 70 m (Cluj-Sf. Mihail), sau chiar de peste 80 m: Alba Iulia şi Braşov-Biserica Neagră... 4. Apartenenţa religioasă iniţială este insolvabilă momentan. Dacă acceptăm că sacristia a fost adăugată ulterior înseamnă că lăcaşul a fost ortodox, iar dacă aceasta a existat de la bun început, ar însemna că acesta a fost iniţial catolic. Inexistenţa sacristiei n-a fost probată în vreun fel (decât de afirmaţiile neverificabile ale lui Szilágyi). Dacă biserica n-a avut iniţial sacristie, nu se poate demonstra decât prin săpături arheologice care să certifice că fundaţiile acesteia n-au fost perfect ţesute cu cele ale navei. Mai există câteva scenarii posibile. Cum am arătat în „Noi date privind cea mai veche atestare documentară a Sighetului”, e posibil ca oraşul să fi fost distrus sau ocupat de românii maramureşeni între anii 1326 - 1334. În al doilea caz, ne putem imagina că biserica ar fi putut fi preluată de aceştia, chiar pentru foarte scurt timp, pentru nevoile lor de cult, ceea ce ar fi dus la anularea (sau de ce nu, demolarea) sacristiei invocată cu atâta obstinaţie. Apoi ştim de mai multe atacuri asupra Sighetului comise de către moldovenii aliaţi uneori cu maramureşenii (petrecute înainte de 1406, 1472 şi 1504), sacristia (unde se ţinea tezaurul bisericii) putând cădea pradă flăcărilor sau demolării. Mai puţin plauzibilă pare a fi demontarea sacristiei chiar de către reformaţii care au preluat biserica pe la 1540, pentru că pe peretele estic al acesteia, desenul din 1846 surprinde o rozasă trilobată, tipic gotică, ce nu putea fi construită după jumătatea sec. XVI (fig. 1 şi 8). Însă axa est-vest invocată uneori nu are relevanţă, pentru că există multe lăcaşuri catolice orientate astfel, iar afirmaţia lui Filipaşcu despre confiscarea de către rege a bisericii româneşti unde oficiau preoţi uniţi cu Roma (!) n-are nici un fel de acoperire. 5. Frescele lăcaşului (fig. 7, 10 şi 11) le avem păstrate în două serii de copii şi vorbesc de la sine. Acestea nu sunt bizantine sau orientale, ci catolice şi de stil gotic. Se aseamănă cu multe alte fresce medievale din Transilvania, Ungaria, Ucraina de vest sau Slovacia, şi se datează probabil în două perioade- începutul respectiv finalul sec. XV, încadrându-se stilistic în goticul evoluat, cu unele elemente prerenascentiste perceptibile în faza doua. În final, afirm că şi eu aş fi fost încântat ca biserica reformată să fi fost printre cele mai vechi din ţară, o uriaşă zidire bizantină mai ceva ca mănăstirea Bizere sau prima bazilică din Alba Regală... Dar, ne aflăm în mileniul III, când studiile comparate de istoria artei coroborate cu descoperirile arheologice au evoluat atât de mult, încât pare perimat să perpetuăm la nesfârşit erori şi exagerări ale istoriografiei trecutului. Sintetizând, biserica reformată pe care o cunoaştem (ne referim la cea demolată în 1859 din care a rămas doar turnul vestic, v. fig. 2 şi 9) este de stil gotic cu mici elemente de trecere de la romanic, poate fi datată cel mai probabil la începutul secolului XIV (cu rezervele faţă de elementele ce par romanice), iar frescele acesteia sunt de stil gotic, databile în două etape ale secolului XV. Nu există dovezi că biserica a fost românească, că ar fi fost zidită fie de teutoni, fie în secolele XI - XII, sau că s-ar fi ridicat pe ruinele unui templu dacic. Dealtfel, conform Listei Monumentelor Istorice, biserica reformată e a fost zidită în sec. XIV - XV. P.S. Plăcut surprins de substanţialul interes manifestat de către cititori pentru materialele precedente, am constatat, previzibil, că „ştergerea” dacilor din lista posibilelor surse ale originii numelui oraşului a deranjat (v. „Sighet: nume dacic, slav sau maghiar?” pe acest site). Şi eu aş fi dorit ca pe Solovan să fi existat o cetate dacică impunătoare, care să fi dat numele urbei, dar din nefericire, repet, nu cunoaştem nici o aşezare dacică pe teritoriul urbei, iar fortificaţia hallstattiană e cam modestă (3 hectare) în comparaţie cu marile cetăţi de la Corneşti (180 ha), Sântana (78 ha), Ciceu (30 ha) etc. Probe privind existenţa dacilor în diferite locuri din Maramureş au fost scoase la iveală de arheologi şi acceptate ca atare de multe sinteze de istorie străine (ucrainene, slovace, cehe, poloneze, britanice etc). Şi în Ungaria au apărut rapoarte ştiinţifice privind dacii maramureşeni (de exemplu în „A Nyíregyházi Jósa András Múzeum évkönyve”, 37-38, Nyíregyháza, 1997). Referitor la urmele materiale lăsate de aceştia, trebuie să ştim că structuri dacice de tip palisadă au fost descoperite în Maramureşul nordic la Solotvino, Biserica Albă şi Apşa de Jos, deci, acolo unde au existat, urmele lor sunt scoase la iveală. Bibliografie selectivă I.Henszlmann (în „Akadémiai Értesítö”, VII, 2, 1847; „Archaeologiai Közlemények”, 1864; „Oesterreichisches Wochenschrift”, VI, 1865), I. Szilágyi (în „Akadémiai Értesítö”, X, 1850 şi „A szigeti ó-templom és egyház története”, 1862), A. Ipolyi („A deákmonostori XIII. századi román basilika”,1860), F. Rómer („Régi falképek Magyarországon”, 1874), I. Mihalyi de Apşa („Diplome maramureşene din secolele XIV şi XV”, 1900), I.Dermer, I. Marin („Maramureşul românesc”, 1933), A. Filipaşcu („Istoria Maramureşului”, 1940), I. Kovács („Magyar református templomok”, II, 1942), C. Petranu (în „Anuarul Institutului de Istorie Naţională”, X, 1945), I. D. Ştefănescu („Arta veche a Maramureşului”, 1968), M. Marina ( „Maramureşeni: portrete şi medalioane”, 1998), T.B. Tătaru („Maramureş-Mândria şi durerea noastră”, I, 2001), M. Dăncuş („Cât îi Maramureşu’,nu-i oraş ca Sighetu’”, 2006), G. Cristea, M. Dăncuş („Maramureş. Un muzeu viu în centrul Europei”, 2000), Z. Bagyinszki, S. Tatár („Erdélyi templomok”, 2011), R. Popa („Ţara Maramureşului în veacul al XIV-lea”, 1970), V. Drăguţ („Arta gotică în România”, 1979), M. Diaconescu (în „Satu Mare. Studii şi comunicări”, XV-XVI, 1999), A. Baboş („Tracing a Sacred Building Tradition”, 2004), T. Ivanciuc („Sighetul Marmaţiei: ghid cultural-turistic”, 2007). O parte a imaginilor de epocă au fost preluate de pe site-ul http://jekely.blogspot.com.  AUTOR: TEOFIL IVANCIUC www.sighet-online.ro
|
