 „Zis-a Domnul pilda aceasta: Unui om bogat i-a rodit din belşug ţarina. Şi el cugeta în sine, zicând: Ce voi face că nu am unde să adun roadele mele? Şi a zis: Aceasta voi face: Voi strica hambarele mele şi mai mari le voi zidi şi voi strânge acolo toate roadele mele şi bunătăţile mele; şi voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te. Însă Dumnezeu i-a zis: Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi? Aşa se întâmplă cu cel ce-şi adună comori pentru sine însuşi şi nu se îmbogăţeşte în Dumnezeu” (Luca XII, 16-21) În Duminica a XXVI-a după Pogorârea Sfântului Duh în Biserica Ortodoxă în cadrul Sfintei Liturghii se citeşte pericopa evanghelică de la Sfântul Evanghelist Luca ce cuprinde pilda bogatului căruia i-a rodit ţarina. Vestind auditoriului şi întregii lumii adevărul că păcatul interior, cu gândul, este tot atât de real ca şi actul exterior, că esenţa păcatului o constituie dispoziţia sufletească Mântuitorul Hristos a rostit această parabolă în continuarea îndemnului „Căutaţi să vă păziţi de lăcomie, căci viaţa cuiva nu atârnă de mulţimea avuţiei lui” (Luca XII, 14-15).
Parabola după cum observăm este pe cât de simplă, pe atât de adevărată. Care dintre noi n-am văzut sau n-am auzit de asemenea oameni care adună toată viaţa fără a se gândi fie doar şi pentru o clipă la moarte? Cine n-a avut prilejul să fie în preajma unor oameni care au trecut dincolo, şi să vadă cum, din momentul trecerii, alţii umblau prin bunurile lor, fără teamă şi fără sfială, ca prin nişte bunuri fără stăpân, iar cel care trecuse nu mai putea acum să le zică nimic? Dacă nu am văzut, cu siguranţă am auzit de aceste lucuri. Dintru început trebuie menţionat că ceea ce a condamnat Mântuitorul a fost transformarea bunurilor pe care le acumulăm, în bunuri exclusiv personale, şi concentrarea tuturor preocupărilor asupra lor, cu gând egoist, cu gând de a avea mai mult decât avem nevoie. Bogatul din această parabolă se pare că singur dar mai ales şi însingurat. Pe lângă singurătate „dobândise” şi egotismul – să ştii numai de tine şi să nu ai nicio legătură cu exteriorul, nici măcar să te gândeşti la existenţa unui altul lângă tine. Vredincul de pomenire ÎPS Bartolomeu Anania într-una din cuvântările sale îl considera drep un „Personaj mai tragic decât bogatul nemilostiv”. Acest bogat era mai presus decât un egoist, care ştie de celălalt, dar nu vrea să-l vadă şi mai ales să împartă. Cu siguranţă ne întrebăm dacă a greşit oare omul din parabolă în toate? I-a rodit ţarina, a avut timp bun, prielnic pentru o recoltă bogată. A avut un surplus de recoltă, a constatat că nu-i ajung hambarele şi a poruncit să se construiască altele pentru a nu pierde recolta. Orice om, orice gospodar bun ar fi făcut la fel. În parabolă observăm că apare Dumnezeu în momentul în care bogatul, satisfăcut, face următoarea reflecţie: „Suflete, ai multe bogăţii, strânse pentru mulţi ani, odihneşte-te, bea, mănâncă, veseleşte-te”. A apărut Dumnezeu pentru că nu i-a plăcut filosofia, modul de gândire a personajului. Nu i-a plăcut concepţia lui de viaţă. Ea era foarte apropiată de una din filosofiile antice, hedonismul, practicat de aceia care căutau în viaţă numai plăcerea, îmbuibarea, băutura, necrezând într-o stare de dincolo, şi nici în vreo datorie către alţii, aici. Reduceau totul la trup, la ei înşişi, egoişti. Cum să se fi preocupat unii ca aceştia de săraci şi de restabilirea echilibrului în viaţa socială? Ei credeau — fiindcă nu le convenea — că ei aveau dreptul la toate, iar alţii la nimic. Mântuitorul i-a mângâiat pe săraci, dar n-a zis niciodată să rămână săraci. La fel şi în cazul bogaţilor. El a înfierat proasta administrare a ei, egotismul, egoismul ce duce la o formă de nebunie, morală am putea spune. Nebunia morală a bogatului se manifestă sub trei forme: strânge în neştire, din lăcomie; crede că îşi poate hrăni şi sufletul cu cele materiale şi poate greşeala cea mai mare a lui e că trăieşte ca şi cum nu ar mai muri niciodată. Gândindu-se cât mai mult la viaţa lui, la durata ei, nelimitată cum tindem să credem şi noi de cele mai multe ori bogatul şi-a aflat clipa morţii. Toate celelalte au intrat într-un con de umbră în faţa morţii şi a răspunsului pe care trebuie să-l dăm pentru faptele noastre. Nu ştim timpul morţii pentru a nu trăi într-un stres continuu dar aceasta nu înseamnă că viaţa de aici e nesfârşită. Aceasta pericopă evanghelică este mereu în legătură cu perioada Postului Craciunului care de câteva zile a început. Ce trebuie avut în vedere sunt roadele minţii şi anume îmbogăţirea în plan duhovnicesc. Înţelepciunea populară chiar ne spune în acest sens: „Cine dă, lui îşi dă!” sau „Cine pe sărac ajută, pe Dumnezeu împrumută”. Mântuitorul condamnă avariţia, egoismul, lăcomia, schimbarea centrului de greutate de pe grija faţă de suflet, pe grija faţă de trup a acelora care, uitând de diferenţa dintre ele, numesc trupul suflet, ca şi cum acesta ar fi nemuritor. Îndemnul fragmentului evanghelic de astăzi este să fim mărinimoşi, să fim înainte de toate oameni, să avem perspectiva vieţii veşnice dar în acelaşi timp să fim conştienţi de clipa morţii în care niciunul din aceste bunuri nu va veni cu noi. Mărinimia ca rod al minţii şi al inimii pune în practică legea iubirii aproapelui prin faptă. ÎPS Antonie Plămădeală tâlcuind această pericopă îndemna „să ne câştigăm viaţa prin muncă, să ne agonisim cele de trebuinţă, dar să nu tezaurizăm de dragul tezaurizării, să nu stringem de dragul stringerii. Să folosim ceea ce e rodul muncii noastre. Să ne bucurăm de cele ce facem, dar să nu adunăm doar de dragul de a avea. La întrebarea: „Cele pe care le-ai strins ale cui vor fi?”, se poate răspunde în două feluri: ale altora, dacă le-am adunat pentru noi; ale noastre, dacă le-am împărţit cu alţii!” Pentru Sighet Online, Alexandru Lucian, student la Facultatea de Teologie din Iasi
|
