 „În vremea aceea a venit la Iisus un învăţător de lege, ispitindu-L şi zicând: Învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci? Dar Iisus a zis către el: Ce este scris în Lege? Cum citeşti? Iar el, răspunzând, a zis: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău, ca pe tine însuţi”. Atunci Iisus i-a zis: Drept ai răspuns; fă aceasta şi vei fi viu. Dar el, voind să se îndreptăţească pe sine, a zis către Iisus: Şi cine este aproapele meu? Iar Iisus, răspunzând, a zis: Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon, şi a căzut între tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat şi l-au rănit, au plecat lăsându-l aproape mort. Din întâmplare, un preot cobora pe calea aceea şi, văzându-l, a trecut pe alături.
De asemenea şi un levit, ajungând în acel loc, venind şi văzând, a trecut pe alături. Iar un samarinean, mergând pe cale, a venit la el şi, văzându-l, i s-a făcut milă şi, apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând pe ele untdelemn şi vin, şi, punându-l pe asinul său, l-a dus la o casă de oaspeţi şi a purtat grijă de el. Iar a doua zi, scoţând doi dinari, i-a dat gazdei şi i-a zis: Ai grijă de el şi, ce vei mai cheltui, eu, când mă voi întoarce, îţi voi da. Deci, care dintre aceştia trei ţi se pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari? Iar el a zis: Cel care a făcut milă cu el. Iar Iisus i-a zis: Mergi şi fă şi tu asemenea” (Luca X, 25-37). În Duminica a XXV-a după Rusalii rânduielile tipiconale ale Bisericii prevăd ca la Sfânta Liturghie să fie citită pericopa evanghelică ce cuprinde pilda samarineanului milostiv. Această parabolă reţinută doar de Sfântul Evanghelist Luca a fost rostită de Mântuitorul nostru Iisus Hristos ca răspuns la întrebarea unui învăţător de Lege şi anume: ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică? În primul rând trebuie să cunoaştem faptul că învăţătorul de Lege reprezintă după cum spunea ÎPS Antonie Plămădeală, mitropolitul Ardealului „un personaj foarte important în ierarhia valorilor vremii. O autoritate în interpretarea Scripturii. O instanţă care pronunţa verdicte infailibile în materie de legislaţie civilă şi teologică, şi, desigur, şi în probleme morale. Era probabil ceva mai mult decât un profesor mare din vremea noastră, fiindcă putea avea şi o funcţie în ierarhia templului. Şi acesta i-a pus Mântuitorului întrebarea tot ca să-L ispitească, dar acestuia s-a hotărât să-i răspundă”. Şi i-a răspuns într-o manieră accesibilă întreg auditoriului, printr-o frumoasă parabolă. Cercetătorii Orientului spun chiar că orientalul este îndrăgostit de povestirile, în care, sub imaginile împrumutate din domeniul real ori fictiv, descoperă o învăţătură morală. Trecând peste acest aspect Mântuitorul Hristos nu a făcut decât să se adapteze pentru a fi înţeles cât mai bine de către auditoriul Său. Această pildă preia imagini din realitatea poporului evreu, o realitate cruntă dacă stăm bine să ne gândim pentru că Palestina din timpul Mântuitorului era sub stăpânire romană, şi mai mult decât atât, era împărţită în trei provincii: Iudeea, Samaria şi Galileea. Ambele cetăţi, Ierusalimul şi Ierihonul se aflau în Iudeea dar diferenţa de altitudine era una semnificativă. Acel om care cobora de la Ierusalim spre Ierihon a avut neşansa de a cădea între tâlhari care l-au lăsat aproape mort care în termeni medicali s-ar traduce în comă. A avut şansa ca acel drum pe care mergea să fie totuşi circulat deoarece întâlnim un preot şi un levit care văzându-l în acea stare au trecut pe alături. În Vechiul Testament exista concepţia de a aproape dar avea un înţeles restrâns. Pentru un evreu aproapele său era conaţionalul său şi nu în cele din urmă cel ce avea aceeaşi credinţă cu el. Preotul şi levitul îndeplineau cu prisosinţă această condiţie însă cel care era desconsiderat şi denigrat de poporul evreu şi anume samarineanul a fost cel care nu a trecut pe lângă acel om aflat în comă. Nu-l cunoştea, nu era evreu, nu avea aceeaşi credinţă cu el şi totuşi i-a acordat primul ajutor cunoscut în antichitate: i-a legat rănile turnând pe ele untdelemn şi vin. Nu s-a limitat la aceasta ci l-a dus la o casă de oaspeţi unde a avut în continuare grijă de cel căzut între tâlhari, a dai gazdei doi dinari spre a-i acorda în continuare îngrijire medicală. Referitor la samarinean putem distinge o atitudine manifestată prin faptă pentru că a ţi se face milă aduce doar a sentiment frumos, la nivel de teorie, la gând nutrit asupra unui om aflat într-o anumită situaţie. Dar el a avut şi a făcut milă, adică l-a ajutat în mod concret, prin faptă şi nu doar prin gând. Îl vedem în situaţia de a face totul până la capăt ducându-l la acea casă de oaspeţi, dând acei doi dinari, însă putem vedea şi un total dezinteres în a-şi promova fapta sa cea bună. Nu a aşteptat ca omul să-şi recapete sănătatea şi să-i mulţumească. Practic cei doi nu s-au cunoscut. Pericopa se încheie cu răspunsul învăţătorului de Lege la întrebarea Mântuitorului. Mila acestui samarinean a facut o minune: a răsturnat poziţia sufletească a învăţătorului de Lege, a reprezentantului unei concepţii exclusiviste, silindu-l să recunoască şi mai mult decât atât să mărturisească o altă definire a aproapelui: cel ce a avut milă. Pentru noi, creştini şi nu numai conceptul de aproape suportă varii interpretări în funcţie de educaţie dar şi de evenimentele din viaţa noastră. Ne putem întreba şi noi acum la o distanţă de două milenii: Cine este aproapele nostru? Aplicăm o măsură egală faţă de aproapele? Considerăm noi pe tot omul căzut în vreo nevoie, în mod egal, aproapele nostru? Sau unii sunt mai aproape decât alţii, şi le aplicăm altă măsură? Cu siguranţă cei din familia noastră, prietenii, cei cu care interacţionăm aproape zilnic ne sunt mai aproape. Şi Scriptura ne învaţă să fim faţă de aceştia în mod deosebit buni, respectuoşi, cinstitori, săritori. Dar tot în paginile Sfintei Scripturi Mântuitorul Hristos se întreba: „dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea? Că şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei; şi dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii acelaşi lucru fac” (Luca VI, 32-33). Astăzi Mântuitorul ne-a arătat cine este aproapele nostru. El este cel de lângă sufletul meu, de lângă inima mea iar noi trebuie să fim gata de a-l ajuta chiar fără a-l cunoaşte. Îndemnul adresat învăţătorului de Lege într-o exprimare liberă „Mergi şi fă şi tu ca samarineanul, nu ca preotul şi levitul!” este valabil şi pentru noi. Prin aceste cuvinte Mântuitorul ne spune şi nouă celor de astăzi: „Fii egal în iubire faţă de toţi oamenii. Judecata pe care o aplici celui care ţi-e rudă, s-o aplici şi celui care nu ţi-e rudă, şi celui care ţi-e foarte departe, pe care nici nu-1 cunoşti. Şi acela e aproapele tău. Chiar dacă este de altă lege. Chiar dacă e necredincios. Oricum ar fi el, el e aproapele tău. Tot omul în nevoie e aproapele tău”. „Mergi şi fă şi tu asemenea” este ca formă aproape sinonimă cu expresia „fă aceasta şi vei fi viu”. Ca fond ea o desăvârşeşte, îi dă un conţinut real prin exemplificare, prin realitatea prezentată în parabolă. „Iubeşte în felul Samarineanului milostiv dacă vrei să ajungi la idealul, spre care năzuieşti: viaţa veşnică!” Samarineanul milostiv s-a oprit, s-a ocupat de cel în nenorocire, l-a dus la adăpost, a şi plătit pentru el fără ca să se gândească la restituirea cheltuielilor. Prin el, Mântuitorul a lăsat în istorie nu numai definiţia aproapelui, ci şi a generozităţii, vis-a-vis de egoism. Pentru samarinean, necunoscutul căzut între tâlhari a fost aproapele. L-a tratat ca pe sine. Pentru cel căzut între tâlhari, samarineanul a fost aproapele. Omiterea face parte din viaţa noastră, suntem selectivi prin însăşi firea noastră, însă Mântuitorul Hristos ne-a arătat esenţialul din plan spiritual şi nu numai privind relaţiile interumane. Îndemnul ni se adresează şi nouă Lege Nouă a iubirii, marea învăţătură, marea noutate pe care a adus-o Mântuitorul. Toţi oamenii sunt fraţi între ei, prin urmare faţă de fiecare din ei trebuie să avem aceeaşi bunătate. Pentru SighetOnline, Alexandru Lucian, student la Facultatea de Teologie din Iasi
|
