„Ieşit-a semănătorul să semene sămânţa sa. Şi semănând el, una a căzut lângă drum şi a fost călcată în picioare şi păsările cerului au mâncat-o. Şi alta a căzut pe piatră şi, răsărind, s-a uscat, pentru că nu avea umezeală. Şi alta a căzut în mijlocul spinilor şi spinii, crescând împreună cu ea, au înăbuşit-o. Şi alta a căzut pe pământul cel bun şi, crescând, a făcut rod însutit. Acestea zicând, striga: Cine are urechi de auzit să audă. Şi ucenicii Lui L-au întrebat: Ce înseamnă pilda aceasta? Iar El a zis: Vouă vă este dat să cunoaşteţi tainele Împărăţiei lui Dumnezeu, iar celorlalţi în pilde, ca văzând, să nu vadă şi, auzind, să nu înţeleagă. Iar pilda aceasta înseamnă: Sămânţa este cuvântul lui Dumnezeu; Iar cea de lângă drum sunt cei care aud, apoi vine diavolul şi ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând să se mântuiască; Iar cea căzută de pe piatră sunt aceia care, auzind cuvântul, îl primesc cu bucurie, dar aceştia nu au rădăcină; ei cred până la o vreme, iar la vreme de încercare se leapădă; Iar cea căzută între spini sunt cei care aud cuvântul, dar umblând cu grijile şi cu bogăţia şi cu plăcerile vieţii, se înăbuşă şi nu aduc roade; Iar cea de pe pământ bun sunt cei care, cu inimă curată şi bună, aud cuvântul, îl păstrează şi rodesc întru răbdare” (Luca VIII, 5-15)

 

 

Omul e singura fiinţă care îşi pune întrebări, pentru că e dotat de Dumnezeu cu raţiune. Nu putem trăi fără ca la un moment dat să adresăm întrebări şi aşteptând răspunsuri la ele. Din experienţa persoanală a fiecărui om vedem că aceste întrebări apar încă din copilarie, fac parte din educaţia pe care o primim, din firescul umanului. Începem să gândim, să analizăm lucrurile ce cad sub incidenţa simţurilor noastre încă de la o vârstă fragedă. Prin întrebări căutăm să înţelegem lumea în care trăim. Cu toţii am făcut aşa şi cu siguranţă ne aflam atunci la început. În clipele, anii de maturitate nu scăpăm de ele, ci la o scară mai mare şi mult mai importantă repetăm de fapt aceleaşi întrebări. Rămânem însă mereu oameni care pun întrebări şi care vor răspunsuri, care nu pot trăi fără răspunsuri. Marele filosof al antichităţii, Socrate, este cunoscut pentru un adevăr pe care l-a formulat şi pe care fiecare dintre noi îl simţim ca propriu firii umane: „Ştiu că nu ştiu nimic”. Nu putem cuprinde totul, nu putem înţelege totul ci foarte puţin din acest univers pentru că suntem limitaţi. Mântuitorul Hristos prin slujirea Sa de Învăţător a venit să aducă răspunsuri la unele întrebări, poate cele mai importante, iar aceste răspunsuri au fost date fie în mod direct, fie indirect prin parabole sau pilde. Parabolele erau un mijloc didactic cunoscut în epocă cu rezultate notabile, ştiut fiind faptul că imaginile rămân adânc întipărite în memorie, fiind uşor de înţeles. Această parabolă a semănătorului este una comună sinopticilor, Matei, Marcu şi Luca, ocupând un loc aparte în Biserica primară dar şi astăzi. Ea după cum observăm ne descoperă sensul unei realităţi făcând apel la o imagine din viaţa cotidiană.

 

 

Auditoriul Mântuitorului Hristos în mare parte a fost format din oameni simpli fără o prea multă pregătire pe plan intelectual. Pentru a fi înţeles Domnul Hristos a apelat la una din activităţile de bază ale poporului ales. Imaginea este împrumutată din viaţa agricolă a locuitorilor Palestinei. Trebuie subliniat faptul că datorită climei din această zonă semănatul precede aratul, o metodă ce în mod surprinzător pentru fiecare dintre noi se practica şi în 1952 în Ţara Sfântă. Astfel putem să ne explicăm şi să înţelegem cum o parte din sămânţă a căzut pe pământ nepotrivit şi nu a dat rod, în timp ce altă parte din sămânţă a căzut pe pământ bun şi a rodit. După cum Mântuitorul Hristos a explicat ucenicilor Săi, cuvântul este semănat în inimă, în locul în care se întâlnesc toate facultăţile umane. Primirea seminţei, a cuvântului, nu reprezintă numai un proces intelectual, de înţelegere a acestuia ci, mai mult decât atât, o adeziune din toată inima, o transformare profundă a eului. Semnificaţia acordată seminţei, este relevantă în acest sens. În parabola de faţă, cuvântului dumnezeiesc i se atribuie însuşirea de a zidi în suflete Împărăţia, de a-l face pe om să adere la ea. Dar pentru ca Împărăţia să ia fiinţă într-un suflet, trebuie în primul rând ca acesta să se deschidă faţă de cuvântul lui Dumnezeu şi să-l primească.

 

 

A primi cuvântul şi a-l păstra constituie una din trăsăturile distinctive proprii ucenicilor. Primul pas pentru intrarea în Împărăţie este marcat deci de primirea cuvântului dumnezeiesc, zămislitor în viaţa duhovnicească. Cei de-a lungul drumului sunt cei care nu au ascultat cu atenţie cuvintele dar le-au auzit. Cei de pe stânci sunt bucuroşi să primească acest cuvânt, îl ascultă cu o oarecare atenţie dar nu îi înţeleg sensul. Cele căzute printre spini sunt cei care având potenţial ascultă cuvântul, înţeleg o bună parte din el dar grijile cotidiene „şi-au spus cuvântul” iar viaţa spirituală capată un loc neînsemnat pentru acei oameni. Deşi ea este cunoscută sub denumirea de pilda Semănătorului accentul după cum observăm este pus pe „solurile” diferite în care cade sămânţa cuvântului. În acelaşi timp citind această pericopă evanghelică ne putem întreba cu uşurinţă: din cauza cui apare sau nu rodirea? Răspunsul ni-l oferă Sfântul Ioan Gură de Aur „nu lucrătorul este pricina rodirii, ci pământul care primeşte sămânţa”. Mergând pe aceeaşi linie vrednicul de pomenire Antonie Plămădeală, mitropolitul Ardealulul numea această pildă „Parabolă a mâhnirii” şi o descria în următoarele cuvinte: „pentru că sămânţa a fost aruncată însă cu generozitate peste tot, iar in sensul în care sunt luate în parabolă, pământurile sunt inimile oamenilor, aşa cum se află şi cum se pregătesc ele însele, altfel n-ar fi fost logic ca Iisus să le condamne pe cele neprimitoare Şi n-ar fi fost îndreptăţit să se supere şi să rostească această. Nu e în discuţie nici sămânţa, nici arta semănătorului, ci pământul, terenul, inimile oamenilor. Orice agricultor ştie că pământul trebuie pregătit, ca să primească sămânţa şi s-o facă să rodească. Semănătorul seamănă mereu. Atunci, şi azi, şi în veac”. Cu siguranţă fiecare om este unic în întreg universul, talanţii primiţi precum şi disponibilitatea a de asculta Cuvântul lui Dumnezeu constituie parte a acestei unicităţi.

 

 

Nu toţi suntem pământul cel bun dar fiecare din noi avem posibilitatea de a deveni. Iar exemplu cel mai elocvent îl constituie Sfinţii Apostoli, Sfinţii Părinţi ai Bisericii, o parte din ei, cei ce au participat la Sindoul VII Ecumenic de la Niceea din 787, fiind sărbătoriţi în această duminică, prima de după 11 octombrie. Ei s-au lăsat modelaţi de cuvântul lui Dumnezeu pe care l-au primit din toată inima iar grijile lumeşti nu i-au împiedicat creşterea. Şi ei precum şi noi cei de astăzi trăim între oameni, într-o societate în care au existat şi vor exista piedici de diverse feluri în dezvoltarea spirituală. Ei au reuşit să apere credinţa cea adevărată împotriva iconoclaştilor şi datorită lor astăzi avem cultul sfintelor icoane în care cinstim pe sfântul reprezentat şi nu materia din care sunt confecţionate. În viaţa liturgică a Bisericii ea se lecturează la începutul anului bisericesc când este evidenţiată lucrarea semănătorului săvârşită de Biserică prin slujitorii sfintelor altare şi nu numai iar pe de altă parte toamna pentru că este perioada în care observăm roadele noastre. Impedimentele scoase în evidenţă astăzi: nebăgarea de seamă, lenea sufletească, importanţa exagerată a contextului, a lumii în care trăim sunt actuale şi ridică probleme în dezvoltarea vieţii spirituale. Mântuitorul Hristos în încheiere a pus accentul pe rodire, pe importanţa ei. Nimeni nu investeşte timp, muncă fără a aştepta rodul de pe urma acestei investiţii. Atât timp cât darurile primite sunt diferite şi roadele vor fi într-o cantitate diferită precum observăm în varianta Sfântului Apostol şi Evanghelist Matei a acestei pilde „Iar sămânţa semănată în pământ bun este cel care aude cuvântul şi-l înţelege, care aduce rod şi face: unul o sută, altul şaizeci, altul treizeci” (Matei XIII, 23). Important e ca ele să existe pentru ca baza fiind formată să se poată dezvolta.

 

 

Sfântul Apostol Pavel în prima epistolă către Corinteni spunea: „Cel care ară trebuie să are cu nădejde, şi cel care treieră, trebuie să treiere cu nădejdea că va avea parte de roade” (IX, 10). La fel şi noi trebuie să avem nădejdea că sămânţa primită în inima noastră va da roade prin modul nostru de a trăi. Cuvintele cu care şi-a încheiat Mântuitorul Hristos pildă: „Cine are urechi de auzit, să audă!” (Luca VIII, 8) către noi se adresează, cu amărăciune, cu gândul de a ne preveni, dar şi cu speranţă şi dragoste. Rămâne ca fiecare dintre noi să aibă urechile luând aminte la glasul cuvintelor Sale iar roadele pe măsura implicării.