„Iar unul din farisei L-a rugat pe Iisus să mănânce cu el. Şi, intrând în casa fariseului, a şezut la masă. Şi iată era în cetate o femeie păcătoasă şi, aflând că şade la masă, în casa fariseului, a adus un alabastru cu mir. Şi, stând la spate, lângă picioarele Lui, plângând, a început să ude cu lacrimi picioarele Lui şi cu părul capului ei le ştergea. Şi săruta picioarele Lui şi le ungea cu mir. Şi văzând, fariseul, care-L chemase, a zis în sine: Acesta, de ar fi prooroc, ar şti cine este şi cel fel de femeie este care se atinge de El, că este păcătoasă. Şi, răspunzând Iisus, a zis către El: Simone, am să-ţi spun ceva. Iar el a zis: Învăţătorule, spune. Un cămătar avea doi datornici. Unul era dator cu cinci sute de dinari, iar celălalt cu cincizeci. Dar, neavând ei cu ce să plătească, i-a iertat pe amândoi. Deci care dintre ei îl va iubi mai mult? Simon, răspunzând, a zis: Socotesc că acela căruia i-a iertat mai mult. Iar El a zis: Drept ai judecat. Şi, întorcându-Se către femeie, a zis lui Simon: Vezi pe femeia aceasta? Am intrat în casa ta şi apă pe picioare nu Mi-ai dat; iar ea cu lacrimi Mi-a udat picioarele şi le-a şters cu părul capului ei.

 Tu sărutare nu Mi-ai dat; ea însă, de când am intrat, n-a încetat să-Mi sărute picioarele. Tu cu untdelemn capul Meu nu l-ai uns; ea însă cu mir Mi-a uns picioarele. De aceea îţi zic: Iertate sunt păcatele ei cele multe, căci mult a iubit. Iar cui se iartă puţin, puţin iubeşte. Şi a zis ei: Iertate îţi sunt păcatele tale. Şi au început cei care şedeau împreună la masă să zică în sine: Cine este acesta care iartă şi păcatele? Şi a zis către femeie: Credinţa ta te-a mântuit; mergi în pace.” (Luca VII, 36-50)

 

 

Pericopa evanghelică de la Sfânta Liturghie după cum putem observa pune accentul pe întoarcerea către Dumnezeu a femeii păcătoase căreia Mântuitorul i-a iertat pentru ca şi ea la rândul ei să urmeze exemplul primit. Prezenţa Domnului Iisus Hristos în mijlocul oamenilor, dorinţa de îndreptare a femeii şi credinţa ei sunt pentru fiecare dintre noi cei de acum, repere pe de o parte şi modele de urmat pentru noi. Deşi Mântuitorul Hristos S-a Înălţat întru slavă, ridicând firea umană îndumnezeită în sânul Sfintei Treimi, El „este cu noi în toate zilele până la sfârşitul veacului” (Matei XXVIII, 20) prin harul Duhul Sfânt. Acest lucru se vede prin numărul sfinţilor, mai mult necunoscut decât cunoscut, pentru că ei şi-au trăit viaţa conform învăţăturii Mântuitorului Hristos. „Nimeni nu poate pune o temelie decât cea pusă, care este Iisus Hristos. Iar de zideşte cineva pe această temelie: aur, argint, sau pietre scumpe, lemne, fân, trestie. Lucrul fiecăruia se va face cunoscut, îl va vădi ziua Domnului” (I Corinteni III, 11-13) le scria Sfântul Apostol Pavel locuitorilor din Corint responsabilizându-i în acelaşi timp. Prin activitatea sa el a creştinat un număr impresionant de oameni urmând ca aceştia, pe temeia pusă de Mântuitorul Hristos, zidită de apostoli şi continuată de fiecare nou creştin în parte, să dobândească prin efortul personal la timpul roadelor mântuirea. Acest timp al roadelor înseamnă pentru noi toţi o scadenţă, un moment al maturităţii sufleteşti în care oferim lui Dumnezeu şi aproapelui nostru ceea ce ne-am străduit să obţinem şi anume virtuţile creştine şi nu numai pe care tot Sfântul Apostol Pavel le enumeră: „dragoste, bucurie, pace, îndelungă răbdare, bunătate, facere de bine, credinţă, blândeţe, înfrânare, curăţie” (Galateni V, 22-23).

 

 

În acest sens viaţa noastă, cu un număr relativ de ani capătă o deschidere spre veşnicie, spre desăvârşire, spre Dumnezeu. Ea nu este ceva static, imobil fără nicio perspectivă, ci după exemplul femeii păcătoase din pericopa de astăzi ea devine un drum spre a ne cunoaşte, spre viaţa în Hristos. Acest model de viaţă l-a urmat şi Sfânta Parascheva. Ea s-a născut în satul Epivat din Tracia răsăriteană, nu departe de Constantinopol, pe la începutul secolului al Xl-lea, din părinţi binecredincioşi şi de bun neam.Cei doi copii, Eftimie şi Parascheva, au primit în familie o aleasă creştere şi educaţie religioasă. Astfel, Eftimie, fratele mai mare al cuvioasei, a intrat înaintea ei în nevoinţa monahală. Pentru sfinţenia vieţii lui, ajunge episcop al Matidiei păstorind pe credincioşii din episcopia sa până la sfârşitul vieţii. Sfânta Parascheva, la rândul ei, a intrat într-o mănăstire de fecioare din oraşul Ieraclia Pontului, la vârsta de aproape 15 ani. După cinci ani merge să se închine la Mormântul Domnului şi s-a nevoit mai mulţi ani într-o mică mănăstire de maici de pe Valea Iordanului. La 25 de ani, luând poruncă de la îngerul Domnului, s-a reîntors în patrie şi s-a nevoit încă doi ani lângă biserica satului natal, Epivat. Pe la jumătatea secolului XI, mai exact în anul 1050, la vârsta de 27 de ani, Sfânta Parascheva şi-a dat sufletul în mâinile Domnului şi a fost înmormântată aproape de malul mării. Mai târziu, în urma unor minuni la mormântul ei, sfintele ei moaşte au fost aflate întregi în pământ şi s-au pus în biserica Sfinţilor Apostoli din satul Epivat, spre cinstire şi închinare, unde au stat aproape 175 de ani. În anul 1223, ţarul româno-bulgar Ioan Asan al II-lea a strămutat moaştele Sfintei Cuvioase Parascheva la Târnovo, capitala Bulgariei, fiind depuse în catedrala cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”. Mai târziu, fericitul patriarh Eftimie al Bulgariei scrie „Viaţa Cuvioasei Parascheva” şi o trece în sinaxarul Bisericii cu zi de prăznuire la 14 octombrie. Din a doua jumătate a secolului XIV, cultul Sfintei Parascheva trece şi la nordul Dunării, în cele trei ţări române.

 

 

La Târnovo au stat moaştele celei numita Sfanta Parascheva 160 de ani. În anul 1393, căzând Bulgaria sub ocupaţia turcilor, sfintele ei moaşte au fost dăruite pentru puţin timp lui Mircea cel Bătrân, domnul Ţării Româneşti. După trei ani, turcii le-au dat cneghinei Anghelina a Serbiei, care le strămută la Belgrad, unde rămân 125 de ani. În anul 1521, turcii au ocupat şi Serbia luând din nou ostatice moaştele Sfintei Parascheva, ducându-le în palatul sultanului din Constantinopol. Apoi, sfintele ei moaşte sunt răscumpărate de la turci de către Patriarhia Ecumenică cu 12.000 de ducaţi de aur şi rămân în Catedrala patriarhală din Fanar timp de 120 de ani. În anul 1641, însă, ajungând Patriarhia de Constantinopol datoare la Poarta otomană cu sume mari de bani, ce reprezentau birul anual impus asupra Bisericii, patriarhul Partenie a dăruit moaştele Cuvioasei Sfanta Parascheva, drept recunoştinţă, domnului Moldovei, Vasile Lupu, care a achitat turcilor toate datoriile patriarhilor de Constantinopol şi Ierusalim pe mai mulţi ani. În anul 1641, la 13 iunie, moaştele Preacuvioasei maicii noastre Sfanta Paraschevaau ajuns în Iaşi şi au fost aşezate cu multă cinste în frumoasa biserică atunci zidită, a Mănăstirii Sfinţilor Trei Ierarhi. Aici au stat până la 26 decembrie, 1888, când au fost scăpate prin minune de un incendiu. Apoi au fost transferate în noua Catedrală mitropolitană din Iaşi unde se află şi astăzi.

 

 

Sfânta Cuvioasă Parascheva constituie şi astăzi un model pentru noi creştinii de la început de mileniu III. Viaţa sa, deşi scurtă ca număr de ani, doar 27, şi-a împlinit rolul ei prin faptul că a fost pregătitoare pentru viaţa veşnică în Împărăţia lui Dumnezeu. De aici putem înţelege că nu atât viaţa îndelungată şi prilejul mai des întâlnit de a ne ridica din egoism este de invidiat, ci însemnătatea fiecărei clipe din această existenţă. Atitudinea faţă de timp, pentru că îl dăruim de cele mai multe ori lucrurilor cu o anumită valoare din perspectiva lumii în care trăim, neglijând adesea partea spirituală a noastră, trebuie să fie una corectă. Nu cunoaştem numărul anilor cât vom trăi pe acest pământ dar avem siguranţa că la un moment dat vom muri. Însă avem la îndemână această perioadă de timp necunoascută în care putem lucra pentru a noastră mântuire. Însuşi Mântuitorul Hristos a spus „de câte ori vei cădea, scoală-te şi te vei mântui” arătându-ne că de fiecare dată trebuie să încercăm să ne ridicăm din condiţia omului vechi al păcatului. Scopul vieţii noastre este desăvârşirea „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru cel ceresc desăvârşit este” (Matei V, 48), ea putând fi dobândită atât cât este omeneşte cu putinţă la orice vârstă. Nu în ultimul rând trebuie subliniat faptul că ne aflăm între credinţă şi mântuire. Simpla făclie a credinţei ce a fost sădită în sufletul nostru încă din copilărie are posibilitatea de a deveni mântuitoare prin viaţa şi faptele noastre iar acest lucru depinde doar de noi.