 „Şi după aceea, S-a dus într-o cetate numită Nain şi cu El împreună mergeau ucenicii Lui şi mare mulţime. Iar când S-a apropiat de porţile cetăţii, iată, scoteau un mort, singurul copil al mamei sale, şi ea era văduvă, şi mulţime mare din cetate era cu ea. Şi, văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea şi i-a zis: Nu plânge! Şi, apropiindu-Se, S-a atins de pat, iar cei care îl duceau s-au oprit. Şi a zis: Tinere, ţie îţi zic: Scoală-te! Şi s-a ridicat mortul şi a început să vorbească, şi l-a dat mamei lui. Şi frică i-a cuprins pe toţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Prooroc mare s-a ridicat între noi şi Dumnezeu a cercetat pe poporul Său” (Luca VII, 11-16) Pericopa evanghelică din această duminică aduce în prim-plan una din minunile Mântuitorului săvârşire asupra firii umane. Această „arătare a slavei Sale” ca şi în alte rânduri din partea Domnului Hristos a avut şi un efect şi anume confirmarea uneia din slujirile Sale, cea de Prooroc.
Fenomenul simplu în natură de care amintea într-una din cărţile sale Marin Preda, moartea alături de viaţă, este tema centrală a acestui fragment evanghelic. Această viaţă pământească este încadrată de două evenimente unul ce aduce bucurie şi binecuvântare din partea lui Dumnezeu în viaţa oamenilor, naşterea, iar cel de al doilea, o clipă pe care de cele mai multe ori o dorim ca fiind cât mai îndepărtată de prezent şi anume, moartea. Ambele în creştinătate şi nu numai sunt privite ca repere pentru fiecare om, repere ce ne aduc în gând o întrebare: de unde venim şi încotro ne îndreptăm? Răspunsul pe care Biserica îl oferă este unul simplu dar în aceeaşi măsură are calitatea de a ne responsabiliza traiul mai scurt sau mai îndelungat în această viaţă. Porunca dată primilor oameni, Adam şi Eva, aceea de a avea copiii şi de a stăpâni întreg pământul este una ce şi astăzi se doreşte a fi împlinită de către fiecare familie nou întemeiată. Binecuvântarea din partea lui Dumnezeu îşi face simţită prezenţa încă din pântecele mamei, viitorii părinţi făcându-şi planuri de viitor în funcţie de rodul dragostei lor. Cu siguranţă fiecare familie îşi doreşte ca ai lor copii să le fie alături în clipele de neputinţă, în clipele de singurătate. Însă după cum se poate vedea în cazul de astăzi nu întotdeauna se întâmplă precum ne dorim. O femeie văduvă însoţită de o mulţime mare de oameni îşi conducea pe ultimul drum singurul fiu, aceasta cadrul pe care Mântuitorul Hristos l-a văzut la intratrea în cetatea Nain. Trebuie menţionat faptul că din cauza climei înmormântarea la evrei se făcea îndată după deces şi după aşezarea trupului în mormântul pregătit în afara cetăţii. Aici, la intrarea într-un oraş situat în apropierea Nazaretului, Mântuitorul Hristos Se descoperă oamenilor pentru prima dată ca stăpân al vieţii şi al morţii dovedindu-Şi dumnezeirea Sa. Minunea relatată doar de Sfântul Evanghelist Luca este de fapt o anticipare a biruinţei Vieţii asupra morţii. În pericopa de la Apostol din epistola către Galateni (I, 11-19) Sfântul Apostol Pavel ne arată şi nouă celor de acum că nimic din viaţa sa nu arăta, nu prevestea minunea ce a avut loc pe drumul Damascului, când din prigonitor al lui Domnului Hristos a devenit ceea ce a rămas în istorie: apostolul neamurilor. Dacă în pericopa evanghelică a fost vorba despre o înviere în sensul strict al cuvântului în Apostol, Saul din Tars tot în urma unui cuvânt al Mântuitorului înviază în mod duhovniceşte. Vrednicul de pomenire Antonie Plămădeală spunea în felul următor „Confruntarea cu moartea este dramatică. E drama noastră omenească. E drama vieţii omeneşti. E confruntarea dintre viaţă şi absenţa vieţii, şi nimicnicie, şi nimic”. Mântuitorul cu acest tânăr, a făcut tocmai pentru ca să exemplifice, să ne dea un exemplu de cum trebuie să înţelegem ciclul vieţii şi al morţii. După cum vedem mama tânărului nu i-a spus Mântuitorului niciun cuvânt, chipul ei, durerea şi plânsul ei fiind mai presus de cuvinte şi îndeajuns încât să strârnească mila Domnului Hristos. El i-a oferit femeii pe loc dovada, şi ne-o oferă şi nouă azi, că nu avea motive să plângă. Fiul ei nu murise de tot. În ambele cazuri, al tânărului şi al Sfântului Apostol Pavel, s-a arătat puterea lui Dumnezeu, ştiind că dorinţa Lui este „ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (I Timotei II, 4) iar în mod special poate fi considerată ca o chemare adresată în mod special tinerilor pentru că Mântuitorul cu tânărului i-a spus „scoală-te”. În tinereţe se spune că dobândim obiceiurile pe care la o vârstă mai înaintată vor deveni practic greu sau imposibil de înlocuit. Perioada de formare a noastă ca oameni începând din casa părinţilor este definitorie pentru întreaga noastră viaţă. Îndemnul duhovnicesc adresat tinerilor din acest fragment din Sfânta Evanghelie după Luca este de a trăi conform cu ceea ce ne-a învăţat Mântuitorul Hristos, este un îndemn la o viaţă responsabilă pentru că clipa morţii nu o ştie decât Dumnezeu. Însă în aceeaşi măsură sunt atenţionaţi şi părinţi privind modul de a-şi creşte urmaşii. Din această lecţia pentru noi trebuie să reţinem câteva învăţături. În primul rând existenţa nemuririi, viaţa de aici fiind trecătoare. Prea adesea uităm de faptul că suntem nemuritori din clipa zămislirii când primim sufletul. La căpătâiul unei persoane adormite în Domnul sau lângă crucea unui mormânt ne readucem aminte. Trăim cât de puţin, dar esenţial, propria noastră moarte. Sunt singurele locuri în care înţelegem că moartea nu este o glumă, ci realitatea deplină. În al doilea rând că sensul vieţii nu stă numai în acumularea de bunuri materiale. Nicăieri ca lângă un sicriu, nu înţelegem mai bine acest lucru. Tot ce crezuse că era al lui, de fapt nu era al lui. Nu luăm cu noi decât faptele noastre lăsând în urmă o parte mai bună sau mai puţin bună din această nemurire, din această veşnicie. Această pericopă ne arată reperele existenţei noastre: Viaţa şi moartea. Viaţa fiind Dumnezeu iar moartea depărtarea de El în mod voit sau nevoit, conştient sau inconştient. Rămâne ca fiecare dintre noi să stabilim prin faptele noastre cât de aproape sau de departe ne aflăm faţă de Dumnezeu cel ce a zis la învierea lui Lazăr „Eu sunt învierea şi viaţa; cel care crede în Mine, chiar de va muri, va fi viu. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri niciodată” (Ioan XI, 25-26) Pentru Sighet-Online.ro, Alexandru Lucian, student la Facultatea de Teologie din Iasi
|
