 „Şi precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea. Şi dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea? Că şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei; Şi dacă faceţi bine celor ce vă fac bine, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii acelaşi lucru fac; Şi dacă daţi împrumut celor de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor, ca să primească înapoi întocmai. Ci iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut fără să nădăjduiţi nimic în schimb, şi răsplata voastră va fi multă şi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulţumitori şi răi. Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv” (Luca VI, 31-36) Pericopa acestei duminici este una scurtă, doar şase versete, dar este plină de învăţăminte. Ea face parte din varianta Sfântului Evanghelist Luca a Predicii de pe Munte a Mântuitorului Hristos, predică ce arată superioritatea Noului Legământ faţă de Legea Vechiului Testament. În Evanghelia Sfântului Apostol Matei ea ocupă 3 capitole, acolo fiind bine stabilit raportul omului cu Dumnezeu, la sfârşitul ei „mulţimile fiind uimite de învăţătura Lui. Că îi învăţa ca unul care are putere, iar nu cum îi învăţau cărturarii şi fariseii.” (Matei VII, 28-29). Duminica trecută, tot o pericopă din Evanghelia după Luca a fost rânduită spre a fi citită din faţa sfintelor altare, în care am văzut chemarea primilor ucenici la Apostolat. Pescuirea minunată reprezintă pentru noi, creştinii din aceste zile tot un apel, o chemare la urmarea Mântuitorului pe calea ce duce spre mântuire iar pericopa duminicii de astăzi ne spune ce trebuie să facem pentru a fi creştini în adevăratul sens al cuvântului. Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan, unul din primii chemaţi, în epistolele sale pune accentul pe iubire – semnul distinctiv al creştinilor între oameni. „Dumnezeu este iubire şi cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne întru el.” (I Ioan IV, 19). „Poruncă avem de la El: Cine iubeşte pe Dumnezeu să iubească şi pe fratele său.” (I Ioan IV, 21), iar pentru noi creştinii există doar fraţi, pentru că cu toţii suntem creaţia şi făptura lui Dumnezeu indiferent de greşelile inerente pe care le săvârşim.
Să nu ne mulţumim cu sentimentul reciprocităţii, cu normalitatea. Să-i faci bine şi celui care ţi-a făcut rău. Să compensăm noi prin iubire partea care lipseşte şi anume generozitatea, înţelegerea. Legea lui Moise, „umbra bunătăţilor viitoare” după cum este numită de Sfântul Apostol Pavel cuprinde în ea şi următoarele cuvinte „suflet pentru suflet, ochi pentru ochi, mână pentru mână, picior pentru picior, arsură pentru arsură, rană pentru rană, vânătaie pentru vânătaie” (Ieşirea XXI, 23-25), cuvinte ce au rămas în istoria omenirii sub denumirea de Legea Talionului. Să nu faci aproapelui tău ceea ce nu-ţi place (deteşti) găsim în explicarea Legii Vechi, într-un tratat rabinic. Aproapele în concepţia Vechiului Testament era doar conaţionalul care avea aceeaşi credinţă în Dumnezeul cel Unic, prozeliţii sau iudeii proveniţi din rândul păgânilor fiind consideraţi evrei, dar de mâna a doua. Mântuitorul Hristos ne-a învăţat să nu ne pierdem în mediocritate, să nu ne mulţumim cu ceea ce ar trebui să fie firesc, ci noi, ca fii ai lui Dumnezeu să ne comportăm ca atare într-un mod ce uşor poate fi catalogat ca nebunie. Iubirea lui Dumnezeu faţă de noi este reperul după care trebuie să ne ghidăm în a ne iubi vrăjmaşii. Ce ar fi fost dacă pentru păcatul protopărinţilor noştri, Dumnezeu nu ne-ar fi iertat prin întruparea Fiului Său Cel Unul-Născut? Ce ar fi fost dacă mai-marele vameşilor, Zaheu, nu ar fi auzit cuvintelele: „Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, căci şi acesta este fiu al lui Avraam” (Luca XIX, 9) şi ştim bine că vameşii pentru că erau în serviciul stăpânirii romane erau o categorie de oameni detestaţi. Dacă fiica cananeencei nu ar fi fost vindecată, pentru simplul motiv că nu era din „oile cele pierdute ale casei lui Israel” cu siguranţă am putea spune că Dumnezeu, Tatăl nostru, este nedrept. În Rugăciunea Domnească, Tatăl nostru, Mântuitorul Hristos ne-a învăţat să spunem aşa: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri.”. Traducerea exactă ar suna în felul următor: „şi ne iartă nouă datoriile noastre, precum şi noi iertăm datornicilor noştri”. Aici am fi la starea de reciprocitate: iubesc pentru că sunt iubit, iert pentru că la rândul meu sunt iertat şi aşa mai departe. „Cum faceţi, aşa vi se va face; cum daţi, aşa vi se va da; cum judecaţi, aşa veţi fi judecaţi; cum veţi fi binevoitori, aşa vor fi alţii binevoitori faţă de voi; cu ce măsură măsuraţi, cu aceea veţi fi măsuraţi” găsim într-una din primele scrieri ale părinţilor apostolici, Epistola I către Corinteni a Sfantului Clement Romanul XIII, 2. Lumea nu se poate schimba în bine fără iubirea vrăjmaşilor. Dacă îl urăşti şi tu pe cel ce te urăşte, ura creşte, însă, dacă tu îi vei raspunde cu iubire celui ce urăşte, acesta are toate şansele să nu te urască mai mult sau se poate întâmpla ca acesta să-şi schimbe sentimentele. „Eu cred că cea mai mare suferinţă a noastră, a oamenilor este aceea de a ne suporta unii pe alţii” spunea unul din marii profesori de teologie al veacului trecut, Nichifor Crainic. Este o suferinţă să fim urâţi, să fim invidiaţi pentru ceea ce facem, pentru realizările noastre, pentru aptitudinile noastre. Dar prin calea ce strâmtă şi cu chinuri ajungem la mântuire, ajungem în Împăraţia lui Dumnezeu. Dacă orice cruce primită şi purtată cu seninătate îl apropie pe om de Dumnezeu, suferinţa ce decurge din urmarea lui Hristos se situează pe treapta cea mai înaltă. Sfântul Evanghelist Luca a reţinut un detaliu foarte important „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să-Mi urmeze Mie” (Luca IX, 23). Nu cum ne fac semenii, ci cum am voi să ne facă, să se comporte faţă de noi, aşa să le facem noi, lor. Făcând acest lucru înseamnă că poziţia de ceştin se realizează în raport de a voi, de a face binele. Lupta împotriva răului începe din sinea noastră, lupta cu necunoscutul din noi, că înlăuntrul nostru să existe o luptă dintre bine şi rău din care binele să fie biruitor. „Nu te lăsa biruit, ci biruieşte răul cu binele” (Romani XII, 21). Odată cucerită această poziţie interioară se poate păşi la schimbarea dinafară, potrivit legii sufletului de a se lăsa pătruns de bine. Prin aceasta ne jertfim pe propria cruce egoismul, ura, tot ceea ce ne îndeamnă înclinaţia spre a săvârşi păcatul. „Ci toate câte voiţi să vă facă vouă oamenii, asemenea şi voi faceţi lor, că aceasta este Legea şi proorocii.” (Matei VII, 12). Prin aceasta suntem fii Celui Preaînalt, prin faptul că ne străduim să nu fim biruiţi de rău. Smerenia nu trebuie confundată cu pierderea demnităţii. E recomandabilă, omul este obligat să respecte demnitatea creaţiei lui Dumnezeu. „A Mea este răzbunarea; Eu voi răsplăti zice Domnul”, iar acest lucru ar trebui să ne uşureze, deoarece ura îndreptată vrăjmaşilor este o greutate ce ne apasă sufletul. Dacă nu reuşim să ne înţelegem că vrăjmaşul nostru, să ni-l facem aproape, măcar să nu ne îngreunăm sufletul cu povara sentimentului negativ îndreptat către el. Răzbunarea cea mai cruntă este când duşmanul tău e silit a recunoaşte ca tu eşti bun şi dânsu-i rău. Iar prin această „răzbunare” câştigăm sufletul vrăjmaşului nostru. „Împărăţia lui Dumnezeu se cucereşte iar cei ce se silesc pun mâna pe ea” (Matei XI, 12). Nu este uşor să facem bine celui care ne face rău, dar măcar să nu răsplătim cu aceeaşi monedă. Evanghelia ce astăzi a fost citită în auzul tuturor, predica Mântuitorului rostită în faţa mulţimilor ne vrea mai presus de ceea ce ar trebui să fie normal. Ne cere să-L imităm pe Dumnezeu. Cum am putea face acest lucru? „Fiţi milostivi precum şi Tatăl vostru este milostiv” (Luca VI, 36). Prin facerea de bine ne asemănăm cu Dumnezeu, să ne învăţăm să facem binele. Credinţa lucrătoare prin iubire este cea care ne mântuieşte (Galateni V, 6). Credinţa aduce faptele cele bune spre folosul nostru şi al celor din jurul nostru. A fi creştin, nu este o imposibilitate, un munte al suferinţei pe care nimeni nu l-a urcat vreodată. Avem cele mai bune exemple pe sfinţii care au strălucit în mijocul acestei lume tocmai prin împlinirea acestei porunci. Totul ne este la îndemână dacă ne comportăm ca nişte fii ai lui Dumnezeu. Aşteptarea lui Dumnezeu este pentru cei buni ca să nu cadă în păcat, şi pentru cei răi ca să vină pe calea cea bună. Vrednicul de pomenire mitropolit al Ardealului, Antonie Plămădeală spunea: „Adevărata victorie trebuie s-o obţinem nu împotriva celor ce ne fac rău, ci mai ales împotriva noastră înşine. În cazul că am dori răzbunarea, cel mai aproape de noi care face răul, neîmplinind porunca lui Hristos, am fi în primul rând noi înşine. Cum ne tratăm pe noi în cazul acesta? Cerem, pentru noi dreptate, sau iubire, iertare, milă? Iată o temă de adâncă meditaţie, care poate arunca o lumină nouă asupra întregii dileme!” Puterea de a ierta şi de a iubi pe vrăjmaşii noştri, de a-i aduce la stadiul de aproape, de fraţi ai noştri pentru că cui i se iartă puţin, puţin iubeşte o putem dobândi prin rugăciune dar şi prin urmarea Mântuitorului Hristos. Iar Dumnezeu ne iartă de fiecare dată văzându-ne dorinţa şi străduinţa de a-I urma. Pentru Sighet Online, Alexandru Lucian, student la Facultatea de Teologie din Iasi
|
