„Şi chemând la Sine mulţimea, împreună cu ucenicii Săi, le-a zis: Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape sufletul său îl va pierde, iar cine va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa. Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său? Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el când va veni întru slava Tatălui Său cu sfinţii îngeri. Şi le zicea lor: Adevăr grăiesc vouă că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere” (Marcu VIII, 34-38, IX, 1)

 

 

Pericopa evanghelică a acestei duminici este foarte cunoscută pentru că în decursul anului bisericesc o mai auzim citindu-se din faţa Sfântului Altar în Duminica a treia din Postul Mare, Duminică închinată tot Sfintei Cruci. Expresia centrală a acestei pericope, aceea de „a-ţi lua crucea”, a şi devenit după cum ştim un bun comun al limbii.

 Chiar şi cei care au mai puţine legături cu Evanghelia şi cu o viaţă creştină activă vorbesc adesea de „crucea” lor, sau mai degrabă, se plâng de această „cruce”. Ori, tocmai această folosire curentă a expresiei arată cât de puţin este înţeles mesajul Evangheliei. În exprimarea Mântuitorului, „a-ţi lua crucea” are un sens cu totul pozitiv, înalt ce duce spre mântuire, şi nu sensul negativ pe care îl simţim din exprimarea curentă. Mântuitorul Hristos înainte de jertfa Sa cea de viaţa făcătoare îi îndemna pe ucenicii Săi: „Să nu se tulbure inima voastră; credeţi în Dumnezeu, credeţi şi în Mine. În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt. Iar de nu, v-aş fi spus. Mă duc să vă gătesc loc. Şi dacă vă voi găti loc, iarăşi voi veni şi vă voi lua la Mine, ca să fiţi şi voi unde sunt Eu. Şi unde Mă duc eu, voi ştiţi şi stiţi şi calea. Toma I-a zis: Doamne, nu ştim unde Te duci; şi cum putem şti calea? Iisus i-a zis: Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (Ioan XIV, 1-6). Aceste cuvinte din Cuvântarea de despărţire a Mântuitorului pentru că numai prin jertfă, prin Cruce – Jertfa şi altarul de jertfă al Mântuitorului Hristos am primim obiectiv şi putem primi şi subiectiv, adică fiecare dintre noi după efortul nostru, viaţa cea veşnică întru odihna lui Dumnezeu.

 

 

Pentru a ne însuşi bucuria mântuirii, Domnul nostru Iisus Hristos ne-a propus trei trepte: lepădarea de sine, luarea crucii şi urmarea Lui. Bine ştiind că nu putem sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona (Luca XVI, 13) trebuie de la bun început să facem o alegere. Sfântul Apostol Pavel l-a numit pe Mântuitorul Hristos „Viaţa noastră” (Coloseni III, 4), iar viaţa noastră pentru a fi creştină în adevăratul sens al cuvântului trebuie să fie viaţă în Hristos. Sinele despre care vorbeşte pericopa de astăzi nu este altceva decât legea egoismului, care îşi are sursa nu în Dumnezeu, ci la diavol. Acest sine trebuie să recunoaştem că dacă nu este capabil de orice pentru a-şi împlini voia, măcar se va strădui să facă cât mai mult pentru ca a lui dorinţă să devină realitate. Păcatul intră prin plăcere dar sfârşeşte în durere, în suferinţă. Din suferinţă totdeauna ne învăţăm. De aceea lepădarea de sine înseamnă lepădarea de păcat căci nimeni vreodată nu şi-a urât trupul său, ci fiecare îl hrăneşte şi îl încălzeşte, precum şi Hristos Biserica (Efeseni V, 29). „Via crucis” – calea crucii este şi rămâne o „via dolorosa” (cale a durerilor). Prin asumarea crucii devenim ucenici ai Mântuitorului „Cel ce nu-şi poartă crucea sa şi nu vine după Mine nu poate să fie ucenicul Meu” (Luca XIV, 27), spunea tot Mântuitorul Hristos. „Cel ce a biruit trupul a biruit firea. Iar cel ce a biruit negreşit s-a înălţat mai presus de fire” găsim la Sfântul Ioan Scărarul.

 

 

 

Acelaşi Sfânt Părinte a numit trupul şi prieten şi duşman. Credinţa, legătura specială a omului cu Dumnezeu îl deosebeşte pe acesta de restul creaţiei. Noi suntem creştini numai dacă avem Cruce, iar Crucea noastră nu este alta decât „Crucea Domnului nostru Iisus Hristos” dar care a devenit a noastră prin alipirea de ea, prin faptul că ne-o asumăm şi o facem a noastră, prin faptul că viaţa noastră se lasă modelată, transformată de Mântuitorul Hristos, de învăţăturile Sale, de puterea Jertfei şi a Învierii Lui. Căci Crucea lui Hristos lucrează în noi răstignirea (moartea) faţă de lume, adică faţă de păcat, ispita permanentă, înclinaţia spre săvârşirea răului devenită naturală după căderea protopărinţilor Adam şi Eva. Dar cel mai important lucrează „învierea vieţii” (Ioan V, 29), adică împărtăşirea de viaţa cea dumnezeiască a lui Hristos cel Înviat. A-şi lua crucea a ajuns să însemne a îndura o situaţie neplăcută, a duce povara vieţii de toate zilele cu toate inconvenientele ei. Nu toţi ucenicii Mântuitorului au murit pe cruce, aici este vorba de moartea faţă de omul cel vechi, care aştepta vremurile mesianice, care trăia conform Legii naturale sădite de Dumnezeu în noi sau după învăţăturile Legii dar care nu avea posibilitatea de mântuire. Răstignirea omului vechi, răstignirea trupului, cu patimile şi cu poftele sale, răstignirea faţă de lume nu sunt simple vorbe mari. Năzuinţa sufletului spre mântuire poate deveni realitate numai dacă între trup şi suflet există colaborare, o împreună lucrare spre bine. Sufletul ar trebui să conducă paşii trupului spre a săvârşi binele şi nu răul, spre a fugi de păcat şi nu spre a-l săvârşi. Aceasta înseamnă lepădarea de sine, ca voia noastră înclinată spre rău, spre voinţa de putere, spre a nu fi umilit, să fie tăiată. Dacă orice cruce primită şi purtată cu seninătate îl apropie pe om de Dumnezeu, suferinţa ce decurge din urmarea lui Hristos se situează pe treapta cea mai înaltă.

 

 

 

Sfântul Evanghelist Luca a reţinut un detaliu foarte important „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să-Mi urmeze Mie” (Luca IX, 23). Cel care îşi va pierde viaţa pentru Evanghelia Mântuitorului, pentru viaţa trăită după învăţătura primită de la preoţii Bisericii conformă cu învăţătura creştină o va afla, pe când acela care respinge crucea ce i s-a dat riscă să-şi piardă sufletul, cel mai de preţ bun dăruit omului de Ziditorul său. De aceea Mântuitorul a adăugat: „Pentru că ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său” (Matei XVI, 26). Aceste cuvinte rămân veşnic actuale.

 

 

Lumea de astăzi, în goana nestăpânită după o fericire ce se dovedeşte tot mai iluzorie, nu se mai preocupă de ceea ce este esenţial, adică de suflet şi de modul cum poate fi purificat şi mântuit. Sfânta noastră Biserică urmând cuvintelor Mântuitorului „Intraţi pe calea cea strâmtă, că largă este poarta şi lată este calea care duce la pieire şi mulţi sunt cei care o află. Şi strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt care o află” (Matei VII, 13-14) şi ale Sfântului Iacov, ruda Domnului „Fericim pe cei ce au răbdat, aţi auzit de răbdarea lui Iov şi aţi văzut sfârşitul hărăzit lui de Domnul; căci mult-milostiv este Domnul şi îndurător” (Iacov V, 11) ne învaţă că tot ceea ce omul posedă – inclusiv propriul său trup – îi va fi răpit mai devreme sau mai târziu; singur sufletul îi aparţine cu adevărat, numai de el nu se va despărţi, nici chiar prin moarte. Tocmai aceasta primejduieşte sufletul, sortindu-l din lipsa de grijă acordată, unei nefericiri veşnice. Trebuie să fim atenţi ce fel de grijă îi acordăm sufletului având în vedere pilda bogatului căruia i-a rodit ţarina. „Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te. Iar Dumnezeu i-a zis: Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit aşe cui vor fi? Aşa se întâmplă cu cel ce-şi adună comori sieşi, şi nu se îmbogăţeşte în Dumnezeu” (Luca XII, 19-21). Dacă ne câştigăm sufletul, chiar de-am pierde tot ce avem, nu suntem păgubiţi cu nimic; dar dacă ne pierdem sufletul, chiar de-am câştiga pe celelalte, n-am folosit nimic. Numai sufletul este acela datorită căruia noi, oamenii, trăim în lume şi datorită căruia nădăjduim să trăim fericiţi în rai. De-l vom pierde am pierdut şi lumea, am pierdut şi raiul, am pierdut totul. Cei care au umblat pe Calea cea strâmtă şi cu chinuri, toţi care crucea au luat şi au urmat Mântuitorului Hristos cu credinţă au dobândit mântuirea. Ei şi-au biruit trupul împreună cu patimile şi cu poftele lui (Galateni V, 24). Dacă în decursul vieţii trăim şi lucruri mai puţin plăcute trebuie să ştim că Dumnezeu le îngăduie pe toate, atât timp cât nu ne este vătămat sufletul cu scopul de a limita vanitea şi mândria şi de a zădărnici lauda. Toate le face ca noi să nu ne atribuim nimic din cele făcute, ci toate să le atribuim lui Dumnezeu (Sfântul Ioan Gură de Aur).

 

 

 

Ceea ce ne-a învăţat Mântuitorul Hristos pentru omul cel vechi, omul – rob al păcatului este o nebunie dar pentru noi, cei ce credem, şi ne răstignim ego-ul propriu, urmând voinţei lui Dumnezeu prin asumarea Crucii, este puterea lui Dumnezeu. Mântuitorul Hristos a iubit crucea, a iubit jertfa deoarece întru jertfa Lui mântuitoare, actualizată permanent în cadrul Sfintei Liturghii, „În aceasta am cunoscut iubirea; că El şi-a pus sufletul Său pentru noi, şi noi suntem datori să ne punem sufletele pentru fraţi” (I Ioan III, 16). Ce trebuie să reţinem din pasajul evanghelic al acestei duminici este importanţa crucii în viaţa noastră. Sensul ei pozitiv şi mântuitor ne îndeamnă să ne însemnăm cu semnul ei ca şi cu o pecete a lui Hristos, care arată că facem parte din trupul Lui, din Biserică. Purtarea crucii în fiecare zi, bineştiind că sufletul este osârduitor, dar trupul neputincios (Matei XXVI, 41) se face cu credinţa de a auzi cuvintele rostite de Mântuitorul celui ce şi-a înmulţit cei cinci talanţi primiţi: „Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria Domnului tău” (Matei XXV, 21).