Franz Kafka  a facut studii de drept si are doctorat in domeniu. A lucrat la Tribunalul din Praga  si mai tarziu la o companie de asigurari. Posibil sa fi vazut multe nedreptati in activitatea lui la tribunal. Asa a aparut o capodopera a literaturii universale, “Procesul”.

Romanul a aparut in 1925, la un an dupa decesul autorului.
Modul cum scriitorul ceh  ne implica pe noi, cititorii in drama  traita de Josef K., il face unic in literatura lumii. N-a lipsit mult ca sa nu stim nimic despre Franz Kafka. Doar o promisiune neonorata. Dupa moartea autorului, prietenul sau , poetul Max Brod  nu i-a indeplinit dorinta de a-i arde manuscrisele.

„Procesul” ne pune in tema ca in viata, orice e posibil.O carte despre absurd. O carte despre imposibilul devenit posibil. Dar si absurdul, si imposibilul pot face oricand parte  din viata noastra.  E posibil sa fii inculpat  fara ca cineva sa te acuze foarte limpede de ceva. Josef  K. afla ca este arestat chiar in ziua cand implineste 30 de ani. 

Doi paznici  il anunta ca e arestat, dar…poate sa mearga liber la serviciu. Toata desfasurarea actiunii romanului este o insiruire de absurditati, dar cu trimitere foarte exacta la situatiile din viata pe care le traim, sau cu care , cel putin, ar trebui sa fim obisnuiti, ca nu se stie ce ni se poate intampla…De fapt, ni se poate intampla in viata orice, absolut orice! Inclusiv sa ne trezim intr-o zi ( nu zic buna-zi ) acuzati, apoi condamnati, fara sa fi savarsit vreo faradelege.

„Privind lucrurile din punctul de vedere al paznicilor, pe K. îl mira cel mai mult faptul că fusese trimis in camera lui şi lăsat singur acolo unde avea la îndemană atîtea posibilităţi de sinucidere. Totodată, judecand din punctul lui de vedere, se întreba ce motiv l-ar fi putut determina să se sinucidă. Nu cumva faptul că doi oameni, aflaţi în încăperea de alături, îi mîncaseră micul dejun ? Sinuciderea în asemenea condiţii i se părea atît de absurdă încat, chiar dacă ar fi vrut să-şi pună capăt zilelor, l-ar fi împiedicat stupizenia ei.”

 Timp de exact un an viata lui Josef K. este un du-te vino intre tribunal si locul sau de munca, la o mare banca. Scriitorul sugereaza ca oriunde te-ai duce, te asteapta o judecata, o sala de tribunal. In romanul sau  in fiecare casa e o sala de judecata. Ideea e foarte explicita: nu poti scapa  de  condamnare.

„Ce piedică, ivită pe neaşteptate, în cariera lui K.!
Şi trebuia să lucreze pentru bancă! Işi privi biroul. Să primească acum clienţi şi să discute cu ei ? în timp ce procesul lui continua, în timp ce, sus, în pod, funcţionarii tribunalului rămaneau aplecaţi peste dosarul procesului, el trebuia să aibă grijă de afacerile băncii! Nu era asta oare un fel de tortură aprobată de tribunal, ca un adaos la proces ?”

 Cei care judeca, dar si locul unde se judeca sunt ciudate:

„Aruncandu-i o privire inspectorului, i se păru că acesta îi aprobă părerea. Dar se putea prea bine ca el nici să nu-l fi auzit măcar, căci îşi pusese o mînă pe masă şi părea ocupat să-şi compare lungimea degetelor.”

„—  Pot să mă uit la cărţile astea ? întrebă K., nu din curiozitate, ci doar ca să-şi poată spune că nu venise degeaba acolo.
—  Nu, îi răspunse femeia, şi închise uşa, nu e voie. Cărţile sînt ale judecătorului de instrucţie.
—  Aşa ! spuse K , şi clătină din cap; pesemne că astea sunt codurile, iar justiţia noastră cere cu tot dinadinsul să te condamne nu numai nevinovat, dar şi fără să cunoşti legea.”

„Venise manat de dorinţa de-a constata dacă justiţia era la fel de respingătoare înlăuntrul ei pe cît era în formele de manifestare exterioară; şi i se părea că avusese dreptate în presupunerile lui.”

„Podeaua are de mai bine de-un an o gaură prin care poate că un om n-ar izbuti să treacă, dar e suficient de mare, totuşi, ca să ţi se scufunde piciorul în ea; şi cum sala avocaţilor se află la etajul al doilea al podului, dacă se nimereşte ca vreunul dintre avocaţi să calce în gaură, piciorul îi atarnă prin tavanul primului etaj al podului, exact deasupra culoarului în care aşteaptă inculpaţii.”

Din sistem nu se scapa…

„Lenjeria dumitale fină m-a ispitit; fireşte, paznicii n-au voie să procedeze aşa; am greşit. Dar e o tradiţie ca lenjeria să ne rămînă nouă; aşa a fost totdeauna, credeţi-mă; de altfel, aşa e şi normal, căci la ce i-ar mai putea folosi asemenea lucruri celui care are nenorocul de-a fi arestat ?”

Ciudat ca peste vreo douazeci de ani, cam asa functiona justitia in tarile socialismului cu fata umana!

„Inlătură-ţi defectul, nu fi atât de încăpăţânat; tribunalului acestuia nu i te poţi opune şi eşti silit să mărturiseşti. Mărturiseşte, deci, la prima ocazie. Abia după aceea ai să poţi încerca să găseşti vreo posibilitate de scăpare. Abia după aceea.”

„Dosarele tribunalului, şi mai ales actul de acuzare, rămân secrete şi pentru acuzat, şi pentru apărătorul său, prin urmare, în genere, e greu de ştiut împotriva cui trebuie îndreptată prima întampinare, şi nu i se permite, în fond, întampinării acesteia să furnizeze elementele utile, decât prin vreo întamplare fericită. Intâmpinări cu adevărat utile nu se pot face decat ceva mai tîrziu, în cursul interogatoriilor, dar întrebările puse inculpatului lasă să se întrevadă sau să se ghicească diferitele capete de acuzare şi motivele pe care sunt întemeiate. In asemenea condiţii apărarea se găseşte, nici vorbă, într-o situaţie foarte defavorabilă, ba chiar penibilă, dar asta şi intenţionează tribunalul. De aceea nu există propriu-zis avocaţi recunoscuţi de tribunalul în cauză; toţi cei care se prezintă la bară nu sînt decat avocaţi de contrabandă.”

„ Am uitat să vă întreb mai întai ce fel de achitare doriţi. Există trei posibilităţi: achitare reală, achitare aparentă şi tărăgănarea la infinit.Achitarea aparentă cere un efort puternic şi concentrat, iar tărăgănarea la nesfarşit cere un efort slab şi continuu.”

"Privind dinafară, poţi să-ţi închipui uneori că totul a fost uitat, că actele s-au pierdut şi că achitarea e definitivă ; dar cei iniţiaţi ştiu bine că nu-i aşa. Nu există hartie care să se piardă, iar justiţia nu uită niciodată. Şi într-o bună zi — cînd nimeni nu se mai aşteaptă — un judecător oarecare priveşte cu mai multă atenţie actul de acuzare, vede că nu şi-a pierdut valabilitatea, şi ordonă imediat arestarea. Fireşte, am presupus că între achitarea aparentă şi noua arestare s-a scurs timp destul de îndelungat, ceea ce e posibil, şi aş putea cita cateva asemenea cazuri, dar e la fel de posibil ca, în ziua cînd se întoarce de la tribunal, achitatul să şi găsească oamenii care îl aşteaptă pe trotuar să-l aresteze încă o dată. Atunci, evident, adio libertate.”

„Aparţin, deci, justiţiei, spuse preotul. Ce-aş mai putea să vreau de la tine ? Justiţia nu vrea nimic de la tine. Ea te primeşte cînd vii şi te lasă când pleci.”

Justitia te lasa cand pleci, dar plecarea e de fapt, din viata…

„Procesul” este un roman depre neputinta. Fiecare dintre noi are un sistem de valori dupa care se ghideaza in viata. Cand sistemul nostru de valori intra in conflict cu sistemul „lor” de valori, intai ne miram, apoi ne revoltam (mai mult in sinea noastra), apoi ne obisnuim incet-incet ca n-avem scapare, ne resemnam, si apoi…

Mie mi se pare ca de fapt ceea ce am spus mai inainte face parte din filozofia vietii fiecaruia. In tinerete omul e un revoltat prin excelenta, are dorinta de nestavilit de a face ceva ce altii inaintea lui n-au mai facut. Apoi, cum anii trec, resemnarea devine prezenta in mintea fiecaruia, pentru ca sfarsitul nu e decat unul singur…