„Când L-au văzut deci arhiereii şi slujitorii, au strigat, zicând: Răstigneşte-L! Răstigneşte-L! Zis-a lor Pilat: Luaţi-L voi şi răstigniţi-L, căci eu nu-I găsesc nici o vină. Iudeii i-au răspuns: Noi avem Lege, şi după Legea noastră El trebuie să moară, că S-a făcut pe Sine Fiu al lui Dumnezeu. Deci, când a auzit Pilat acest cuvânt, mai mult s-a temut. Şi a intrat iarăşi ăn pretoriu şi I-a zis lui Iisus: De unde eşti Tu? Iar Iisus nu i-a dat nici un răspuns. Deci Pilat I-a zis: Mie nu-mi vorbeşti? Nu ştii că am putere să Te eliberez şi putere am să Te răstignesc? Iisus a răspuns: N-ai avea nici o putere asupra Mea dacă nu ţi-ar fi fost dat ţie de sus. De aceea cel ce M-a predat ţie mai mare păcat are. Pentru aceasta, Pilat căuta să-L elibereze; iar iudeii strigau zicând: Dacă Îl eliberezi pe Acesta, nu eşti prieten al cezarului. Oricine se face pe sine împărat este împotriva cezarului. Deci Pilat, auzind cuvintele acestea, L-a dus afară pe Iisus şi a şezut pe scaunul de judecată, în locul numit pardosit cu pietre, iar evreieşte Gabbata. Şi era Vinerea Paştilor, cam la al şaselea ceas, şi a zis Pilat iudeilor: Iată împăratul vostru. Deci au strigat aceia: Ia-L! Ia-L! Răstigneşte-L! Pilat le-a zis: Să răstignesc pe împăratul vostru? Arhiereii au răspuns: Nu avem împărat decât pe cezarul. Atunci L-a predat lor, ca să fie răstignit. Şi ei au luat pe Iisus şi L-au dus ca să fie răstignit. Şi ducându-Şi crucea, a ieşit la locul ce se cheamă al Căpăţânii, care evreieşte se zice Golgota, Unde l-au răstignit; şi împreună cu El pe alţi doi, de o parte şi de alta, iar în mijloc pe Iisus.

 Iar Pilat a scris şi titlu şi l-a pus deasupra crucii. Şi era scris: Iisus Nazarineanul, împăratul iudeilor! Deci mulţi dintre iudei au citit acest titlu, căci locul unde a fost răstignit Iisus era aproape de cetate. Şi era scris evreieşte, latineşte şi greceşte. Şi stăteau lângă crucea lui Iisus mama Lui şi sora mamei Lui, Maria lui Cleopa, şi Maria Magdalena. Deci Iisus, văzând pe mama Sa şi pe ucenicul pe care îl iubea stând alături, a zis mamei Sale: Femeie, iată fiul tău! Apoi a zis ucenicului: Iată mama ta! Şi din ceasul acela ucenicul a luat-o la sine. După aceea, ştiind Iisus că toate s-au săvârşit acum, ca să se împlinească Scriptura, a zis: Mi-e sete. Deci iudeii, fiindcă era vineri, ca să nu rămână trupurile sâmbăta pe cruce, căci era mare ziua sâmbetei aceleia, au rugat pe Pilat să le zdrobească fluierele picioarelor şi să-i ridice. Deci au venit ostaşii şi au zdrobit fluierele celui dintâi şi ale celuilalt care era răstignit împreună cu el. Dar venind la Iisus, dacă au văzut că deja murise, nu I-au zdrobit fluierele, ci unul dintre ostaşi cu suliţa a împuns coasta Lui şi îndată a ieşit sânge şi apă. Şi cel ce a văzut a mărturisit şi mărturia lui este adevărată; şi acela ştie că spune adevărul, ca şi voi să credeţi” (Ioan XIX, 6-20, 25-28, 31-35)

 

 

 

În această zi, de mijloc de septembrie, sărbătorim de fapt amintirea a două evenimente deosebite din istoria lemnului Sfintei Cruci, şi anume: Aflarea Crucii pe care a fost răstignit Mântuitorul şi înălţarea ei solemnă în văzul poporului de către episcopul Macarie al Ierusalimului, în ziua de 14 septembrie 335; iar al doilea moment este reprezentat aducerea sau întoarcerea Sfintei Cruci de la perşii păgâni, în timpul împăratului bizantin Heraclie, care a depus-o cu multă cinste în biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim, după ce patriarhul Zaharia a înălţat-o în văzul credincioşilor la 14 septembrie 630. Distrugerea completă a Ierusalimului în anul 70 de către generalul Vespasian a marcat începutul unei noi ere în istoria poporului ales, o perioadă îndelungată în care diaspora este cuvântul ce o defineşte cel mai bine. Îndată după răstignire evreii au ascuns şi îngropat Crucea Domnului, precum şi piroanele Lui, mascând şi mormântul. Acestea au rămas îngropate până în anul 327, în zilele împăratui Constantin (306-337). Ajuns împărat, mama sa Elena porneşte o expediţie în Ţara Sfântă ca să găsească Sfânta Cruce. Ea a fost întâmpinată de episcopul Macarie al Ierusalimului. Acesta a făcut rugăciuni către Dumnezeu, ca să i se descopere locul unde a fost răstignit Mântuitorul, pe Golgota, iar în urma rugăciunilor s-a descoperit locul. Conform celor relatate de istoricii bisericeşti, Eusebiu de Cezareea îndeosebi, pe locul unde a fost îngropată Crucea Domnului şi crucile celor doi tâlhari între care a fost răstignit Hristos Mântuitorul, împăratul Adrian (117-138) a dat dispoziţia construirii unui templu păgân, pe care împărăteasa Elena l-a dărâmat şi în urma săpăturilor arheologice, s-au găsit trei cruci: una a Domnului şi două a celor doi tâlhari. Au găsit şi piroanele cu care Mântuitorul a fost pironit pe Cruce. Cu siguranţă un sentiment de mare bucurie a avut Sfânta Elena când a găsit Sfânta Cruce, unde pe loc s-a şi produs o minune ce a deosebit Crucea Mântuitorului de cele 2 ale tâlharilor.

 

 

 

Se povesteşte că murise de curând în Ierusalim o fată de neam mare şi episcopul Macarie a atins Sfânta Cruce de ea, iar fata a înviat de îndată şi umbla sănătoasă, mulţumind lui Dumnezeu cu glas mare şi propovăduind puterea Sfintei Cruci. Dacă s-a răspândit vestea că s-a aflat Sfânta Cruce, s-au strâns pelerini din toate părţile ca s-o vadă. În urma acestor evenimente Sfânta Cruce a fost înălţată în văzul tuturor, în biserica Sfântului Mormânt în ziua de 14 septembrie 335, unde a şi rămas încă aproape două secole. Cel de al doilea eveniment a avut loc în timpul împăratului Heraclie (610-641). Perşii, duşmanii din acel moment al bizantinilor, au reuşit în anul 614 cucerirea Ierusalimului aflat sub stăpânire bizantină şi au luat Sfânta Cruce drept trofeu, ducându-o în capitala lor, Ctesifon. Revoluţia de palat a perşilor a fost momentul potrivit de care a profitat împăratul Bizanţului, Heraclie, spre a recupera Sfânta Cruce în anul 628, fiind dusă înapoi în Ierusalim doi ani mai târziu, unde va fi înălţată de patriarhul Zaharia. Privind de această dată cu alţi ochi, ne putem întreba, de ce a fost aleasă crucea drept mijloc de tortură şi în cele din urmă omorâre a Mântuitorului Hristos? Sfânta Scriptură a Vechiului Testament ne arată clar că spânzurarea pe lemn era socotită drept o moarte mai mult decât ruşinoasă, „blestemată”, iar stăpânirea romană o privea ca fiind un mod de executare „rezervată” sclavilor şi tâlharilor. Monahul Nicolae Delarohia descria răstignirea Mântuitorului într-un mod mai puţin obişnuit dar profund real. „Omul, fiinţa înduhovnicită, bipedul, singura creatură care păşeşete mereu vertical, e pedepsit de această însuşire a sa chiar: e pedepsit fiind expus ocării, batjocurii, înjosirii; el, fiinţa cu simţul ruşinii, pudoarei şi demnităţii, e despuiat întreg, e defăimat şi luat în râs tocmai prin ceea ce îl defineşte şi îl deosebeşte de celelalte animale şi îl separă, îl înnobilează. E ţintuit pe un nenorocit şi împuţit de lemn şi lăsat să moară prin şi din însăşi verticalitatea sa: organele intră în ptoză (deplasarea în jos a unui organ, ca urmare a relaxării mijloacelor sale de susţinere), setea devine chin atotstăpânitor, e expus gol privirilor reci, indiferente sau batjocorotoare ale semenilor.

 

 

 

Omul răstignit e distrus de ceea ce i-a fost podoaba şi unicitatea. Caracteristicile acestea ale fiinţei sunt întoarse împotriva lui. Eşti vertical? Vertical vei muri, din pricina însăşi a verticalităţii tale. Eşti doar fixat, imobilizat. Batjocura nu stă atât în goliciune şi imobilitate, cât în parodierea celor două axe – orizontală şi verticală – care descriu starea de trăsătură de unire a coordonatelor universului, prefăcând-o în caricatură de figuă centrală a durerii şi derâderii”. Creştinismul fără Sfânta Cruce ar fi unul cu siguranţă lipsit de unul din simbolurile sale definitorii. Într-adevăr Sfânta Cruce a fost instrument de tortură, dar în acelaşi timp a fost altarul de jertfă a veşnicului Arhiereu, Hristos Domnul. Fără cruce şi răstignire, tot monahul Nicolae Steinhardt spunea, „Hristos ar fi fost un mare şi nobil propovăduitor”. În mod surprinzător poate, vina răstignirii stăruie în conştiinţa noastră pentru că are un caracter universal şi prin păcatul strămoşesc, şi prin cele personale.

 

 

 

Înălţarea Sfintei Cruci şi astăzi, în această zi de sărbătoare ne pune în faţă o dilemă. În ce măsură îl răstignim şi noi pe Hristos, Mântuitorul nostru? Iar aceasta, prin faptele noastre, o aduce în actualitatea vieţii noastre lăuntrice. Prin faptul că o purtăm la gât, prin însemnarea cu ea în timpul rugăciunii şi nu numai, ea este o prezenţă zilnică în viaţa noastră dar în acelaşi timp o mărturisire a credinţei în Mântuitorul Hristos, în utilitatea jertfei Sale şi nu în cele din urmă în Învierea Sa cea de viaţă dătătoare.