 „Şi nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer. Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să Se înalţe Fiul Omului, Ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască prin El lumea” (Ioan III, 13-17) Pericopa evanghelică a acestei duminici, una specială pentru că este înaintea marelui praznic al Înălţării Sfintei Cruci, este una scurtă, de doar patru versete dar plină de învăţături duhovniceşti. În capitolul III al Evangheliei după Ioan găsim convorbirea Mântuitorului Hristos cu Nicodim, fariseu şi fruntaş al iudeilor, o discuţie despre naşterea de sus spre a putea accede în Împărăţia lui Dumnezeu. Această naştere de sus, „din apă şi din Duh” (Ioan III, 6) a fost mai mult sau mai puţin înţeleasă de către Nicodim dar Mântuitorul Hristos a dezvoltat această temă adaugând la aceasta scopul Întrupării Sale. Observăm o contradicţie chiar la începutul pericopei de astăzi: Fiul Omului s-a coborât şi s-a suit, fiind totodată în cer.
Însă sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan în prologul Evangheliei ne ajută să înţelegem foarte bine la ce se referea Mântuitorul Hristos. El, Fiul Omului, este în cer, este deofiinţă cu Tatăl; S-a întrupat din iubire pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire după cum mărturisim în Simbolul de Credinţă şi S-a Înălţat la Tatăl după ce a plinit planul mântuirii. Aici însă se referă la înălţarea veşnică prin jertfa Sa de pe cruce arătând drept exemplu un episod din Vechiul Testament în care şarpele înălţat a adus vindecare celor ce priveau la el. „De la muntele Hor au apucat pe calea Mării Roşii, ca să ocolească pămîntul lui Edom, dar pe cale s-a împuţinat poporul cu duhul. Şi grăia poporul împotriva lui Dumnezeu şi împotriva lui Moise, zicînd: La ce ne-ai scos din pămîntul Egiptului, ca să ne omori în pustiu, că aici nu-i nici pâine, nici apă, şi sufletul nostru s-a scîrbit de această hrană netrebnică. Atunci a trimis Domnul asupra poporului şerpi veninoşi, care muşcau poporul, şi a murit mulţime de popor din fiii lui Israel. A venit deci poporul la Moise şi a zis: Am greşit grăind împotriva Domnului şi împotriva ta: Roagă-te Domnului, ca să depărteze şerpii de la noi. Şi s-a rugat Moise Domnului pentru popor. Iar Domnul a zis către Moise: Fă-ţi un şarpe de aramă şi-l pune pe un stâlp; şi de va muşca şarpele pe vreun om, tot cel muşcat, care se va uita la el, va trăi. Şi a făcut Moise un şarpe de aramă şi l-a pus pe un stâlp; şi cînd un şarpe muşca vreun om, acesta privea la şarpele cel de aramă şi trăia” (Numeri XXI, 1-9). Calea spre Împărăţia lui Dumnezeu a fost adusă de Mântuitorul Hristos prin iubirea Sa faţă de noi, creatura Sa, iar aceasta s-a manifestat în cel mai înalt grad cu putinţă. „În aceasta am cunoscut iubirea: că El Şi-a pus sufletul Său pentru noi, şi noi datori suntem să ne punem sufletele pentru fraţi” (I Ioan IV, 16). El de bună voie S-a întrupat, Şi-a asumat firea omenească cu toate neputinţele şi suferinţele ei, afară de păcat, şi a îndumnezeit-o. Sfântul Atanasie cel Mare, episcopul Alexandriei afirma legat de aceasta „Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om, pentru ca noi să ne facem Dumnezeu” însă nu după fiinţă, ci după har. După cum am văzut Înălţarea Fiului Omului, adică a Mântuitorului Hristos a fost posibilă numai prin altarul Său de jertfă, Sfânta Cruce. La rândul său Sfântul Apostol Pavel le scria locuitorilor din Galatia, că singurul său motiv de laudă este „Crucea Domnului nostru Iisus Hristos prin care lumea este răstignită pentru mine, şi eu pentru lume!” (Galateni VI, 14). Cu uşurinţă am putea să ne întrebăm de ce Sfânta Cruce ar fi motiv de laudă de vreme ce unii o consideră instrument de tortură, mijlocul nedemn şi de o suferinţă cumplită pe care Hristos Domnul şi-a găsit moartea trupească? Ea este în acelaşi timp demonstrarea smereniei Mântuitorului, umilinţei pe care a îndurat-o dar şi mijloc prin care S-a preaslăvit şi ne-a ridicat din robia păcatului. Sfinţii Părinţi afirmau cu tărie că „Crucea este cel mai bun teolog” iar Sfântul Ioan Gură de Aur evidenţia într-un mod aparte „Să nu vă ruşinaţi de cruce, ca să nu se ruşineze şi Hristos de voi cînd va veni cu slavă, însoţit de îngeri şi va pune acest senin să lumineze mai tare ca soarele”. Din această pericopă evanghelică ar trebui să reţinem următoarele: valoarea omului în faţa Creatorului, în faţa lui Dumnezeu. Proorocul David se întreba „Ce este omul, că-ţi aduci aminte de el, şi fiul omului, că-l cercetezi pe el?” (Psalm VIII, 5). Iar răspunsul este unul pe care îl deducem din Întruparea Fiului lui Dumnezeu. Iubirea Sa nemărginită la care trebuie să răspundem tot cu iubire dar după puterile noastre limitate nu ne-a lăsat sub stăpânirea morţii, ci ne-a dus la El, Viaţa cea adevărată. În acelaşi timp pentru a dobândi viaţa cea de veci ni se cere nădejde, una din marile virtuţi creştine. Putem depăşi starea de egoism, starea păcatului strămoşesc prin primirea Tainei Sfântului Botez şi credinţa de a dobândi înfierea. Jertfa Mântuitorului este model de a combate a sinelui, a iubirii de sine, este modul prin care noi putem muri păcatului spre a fi părtaşi vieţii celei noi întru Împărăţia Sa. Nu în ultimul rând trebuie să ne gândim într-un mod aparte la ceea ce a zis şi împlinit Mântuitorul Hristos. Vrednicul de pomenire Antonie Plămădeală, mitropolitul Ardealului, spunea în felul următor „Nicodim gândea cu instrumentele gândirii obişnuite, orizontale. Am putea numi logica lui logică nicodimică, o logică a imediatului terestru, simplu. El nu-şi dădea încă seama că aceeaşi limbă poate spune lucruri diferite, despre lumi diferite”. Domnul nostru Iisus Hristos i-a prezentat importanţa naşterii de sus în vederea mântuirii. Credinţa în El şi împlinirea poruncilor, sfaturilor Sale ne face să evităm judecata şi să mergem în Împărăţia lui Dumnezeu. Aceasta este logica lui Dumnezeu, una mai presus de raţiune, ce o putem accepta doar prin credinţă. Tot Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan sublinia următoarele „Cel ce crede în El nu este judecat, iar cel ce nu crede a şi fost judecat, fiindcă nu a crezut în numele Celui Unuia-Născut, Fiul lui Dumnezeu” (Ioan III, 18). Sfânta Cruce este unul din exemplele care depăşesc logica firii omeneşti. Nebunie pentru cei ce nu cred dar pentru noi cei ce ne mântuim, puterea lui Dumnezeu (I Corinteni I, 18) Sfânta Cruce ne duce pe drumul către Hristos, „Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan XIV, 6) şi astfel spre Împărăţia lui Dumnezeu. Tot Sfântul Ioan Gură de Aur ne învaţă: „Să purtăm crucea lui Hristos şi să ne împodobim cu ea ca şi cu o cunună de slavă. Ea este pecetea şi plinătate puterilor mînuirii. Ea este izvorul şi semnul biruinţei noastre. S-o ţinem în casele noastre, şi de-a pururea să o purtăm în inimă, şi pe piepturile loastre. Crucea este semn şi o mărturie sfîntă care ne aduce aminte de toată lucrarea mântuirii noastre. De nemărginita milă a Mântuitorului Iisus Hristos, care din dragostea care ne-a purtat ca „oaie la junghiere s-a dat pentru noi”. Şarpele de aramă era încolăcit la vârf şi avea formă de cruce. Aşa, pe o Cruce va fi răstignit Fiul Omului, la care toţi vor fi chemaţi să privească şi, aşa cum aceia, pe vremea lui Moise, se vindecau de muşcătura şarpelui, aşa şi cei care vor privi la Mântuitorul Iisus Hristos răstignit şi vor crede în El vor căpăta iertare de păcate, se vor mântui şi vor dobândi viaţa veşnică. De aceea a zis că: „tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”. În aceeaşi măsură şi noi cei de astăzi suntem chemaţi prin glasul Sfintei Evanghelii de astăzi să credem cu tărie în Mântuitorul nostru Iisus Hristos, în Dumnezeu cel Unul în fiinţă dar întreit în Persoane, în Sfânta Cruce şi nu în ultimul rând să ne asumăm crucea vieţii noastre zi cu zi spre a dobândi viaţa cea veşnică. Pentru Sighet-Online.ro, Alexandru Luciam, student la Facultatea de Teologie din Iasi
|
