 „Şi pe când mergeau ei, El a intrat într-un sat, iar o femeie, cu numele Marta, L-a primit în casa ei. Şi ea avea o soră ce se numea Maria, care, aşezându-se la picioarele Domnului, asculta cuvântul Lui. Iar Marta se silea cu multă slujire şi, apropiindu-se, azis: Doamne, au nu socoteşti că sora mea m-a lăsat singură să slujesc? Spune-i deci să-mi ajute. Şi răspunzând, Domnul i-a zis: Marto, Marto, te îngrijeşti şi pentru multe te sileşti; dar un lucru trebuie: căci Maria partea cea bună şi-a ales, care nu se va lua de la ea. Şi când zicea El acestea, o femeie din mulţime, ridicând glasul, I-a zis: Fericit este pântecele care Te-a purtat şi fericiţi sunt sânii pe care i-ai supt! Iar El a zis: Aşa este, dar fericiţi sunt şi cei care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc” (Luca X, 38-42; XI, 27-28) Biserica prin Sfânta Tradiţie a rânduit ca prima sărbătoare de la începutul anului bisericesc, ca prim praznic împărătesc, să fie în cinstea Maicii Domnului. Naşterea Maicii Domnului sau Sfânta Maria Mică după cum cunoscută în limbajul popular reprezintă începutul mântuirii noastre şi totodată începutul împlinirii protoevangheliei, adică a primei profeţii despre venirea Mântuitorului, care va reabilita firea umană căzută în păcat „Duşmănie voi pune între tine (între şarpe cel ce a adus ispita) şi între femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul” (Facerea III, 15).
Despre acest eveniment important în iconomia neamului omenesc, ce bucurie a vestit la toată lumea Sfânta Scriptură nu ne oferă niciun detaliu, dar Sfânta Tradiţie a păstrat informaţii preţioase despre acest lucru. Însă în Evanghelia Naşterii Mariei, o scriere apocrifă din secolul V, dar atribuită Sfântului Apostol şi Evanghelist Matei, care ne vorbeşte despre acest eveniment, găsim următoarele: „Pururea-slăvita Fecioara Maria, ivită din împărătescul trunchi al seminţiei lui David, s-a născut în oraşul Nazaret şi a fost dusă la Ierusalim, în Templul Domnului. Numele tatălui ei era Ioachim (descris ca fiind foarte bogat şi aparţinând seminţiei lui Iuda, descendent din familia regală a lui David), şi al mamei sale, Ana. Familia tatălui era din Galileea, din cetatea Nazaret, iar familia mamei era din Bethleem având ascendent în familia preoţească, fiind rude cu Zaharia şi Elisabeta, părinţii Înaintemergătorului Domnului. Viaţa lor era nepătată şi dreaptă în ochii Domnului, cuvioasă şi fără de greş înaintea oamenilor. Căci toate ale lor le imparteau în trei: o parte o afieroseau templului şi slujitorilor templului; o alta o împărţeau străinilor şi săracilor; iar a treia o ţineau pentru ei şi pentru nevoile familiei. Astfel, îndrăgiţi de Dumnezeu şi plăcuţi oamenilor, vreme de douăzeci de ani au dus viaţa în curaţie în casa lor, fără niciun copil. Însă au facut legământ că, de se va întampla ca Dumnezeu să-i fericească cu vreun copil, să-l afierosească slujirii Domnului. Din aceasta pricină, se duceau la fiecare praznic de peste an la Templul Domnului“. O altă scriere, tot apocrifă, Protoevanghelia lui Iacob datând din secolul II vine în completare cu următoarele detalii: Ioachim a postit şi s-a rugat într-o pustie sălbatică vreme de patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, cerând lui Dumnezeu un copil pentru el şi pentru soţia sa: „Nu mă voi coborî să mănânc, nici să beau, până ce Domnul Dumnezeul meu nu-şi va întoarce privirea către mine, ci rugaciunea îmi va fi hrană şi băutură”. Găsim deasemenea şi rugăciunea Sfintei Ana: „Dumnezeul părinţilor noştri, binecuvintează-mă şi ascultă rugăciunea mea, aşa cum ai binecuvântat pântecele Sarei şi ai dat ei un fiu, pe Isaac“. „Şi iată, un înger al Domnului a şezut lângă ea, zicând: Ana, Ana, Domnul a auzit rugăciunea ta, şi iată vei zamisli şi vei naşte, iar de rodul pântecelui tău se va vorbi în toată lumea. Viu este Domnul Dumnezeul meu, a grăit Sfânta Ana, că orice voi naşte, fie parte bărbătească ori femeiască, va fi afierosit Domnului Dumnezeului meu şi va sluji lui întru cele sfinte întreaga viaţă“. Maica Domnului a fost ca şi Sfântul Ioan Botezătorul rodul rugăciunii părinţilor. Întreaga viaţă Fecioara Maria şi-a dat-o lui Dumnezeu împlinind astfel făgăduinţa părinţilor ei. A acceptat să devină Maica Vieţii, după cum este numită în troparul zilei de 15 august când pomenim mutarea ei la Viaţă, la Mântuitorul Hristos la Fiul lui Dumnezeu ce l-a purtat în pântecele ei. Pornind de la acest lucru Sfinţii Părinţi începând cu epoca apostolică, când ucenicii direcţi ai Sfinţilor Apostoli propovăduiau „Evanghelia la toată făptura” (Marcu XVI, 15) au numit-o pe Maica Domnului ca fiind Eva cea nouă, Eva care etimologic înseamnă viaţă. Şi într-adevăr Maica Domnului, a fost cea prin care Mântuitorul Hristos, Fiul lui Dumnezeu, „a luat chip de rob” (Filipeni II, 7), „ Şi Cuvântul trup S-a făcut şi S-a sălăşluit întru noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr” (Ioan I, 14). Maica Domnului este prezentă în momentele esenţiale ale activităţii Fiului lui Dumnezeu. Primii trei evanghelişti au reţinut mai multe date în scrierile lor despre Maica Domnului: ne este prezentată naşterea Mântuitorului Hristos în două variante, cea a Sfântului Apostol şi Evanghelist Matei şi în versiunea Sfântului Evanghelist Luca, la care găsim şi Buna-Vestire, vizita Fecioarei Maria la rudenia sa Elisabata unde a stat ca la şase luni, întâmpinarea Domnului de către Dreptul Simeon, episodul de la 12 ani când Mântuitorul învăţa în templu „în mijlocul învăţătorilor, ascultându-i şi întrebându-i. Şi toţi care Îl auzeau (pe Mântuitorul Hristos) se minunau de priceperea şi de răspunsurile Lui” (Luca II). Sfântul Apostol Ioan, Evanghelistul Iubirii a reţinut în scririle sale episodul de la Nunta din Cana Galileii unde Maica Domnului a mijlocit înaintea Mântuitorului Hristos pentru ca nunta să continue în bune condiţii – vinul tocmai se terminase; şi cel din clipele în care Mântuitorul Hristos era răstignit, unde Maica Domnului era alături de Sfântul Apostol Ioan, ucenicul iubit al Mântuitorului Hristos. Fecioara Maria a fost încredinţată ucenicului: „Femeie, iată fiul tău! Apoi a zis ucenicului: Iată mama ta! Şi din ceasul acela ucenicul a luat-o la sine” (Ioan XIX, 26-27). Biserica Ortodoxă a rânduit un cult special Maicii Domnului, numit în limbajul teologic iperdulie. Astfel Maica Domnului are un cult intermediar, de preacinstire, între cel al sfinţilor – dulia şi cel ce i se cuvine doar lui Dumnezeu – adorarea. Nu există în cadrul cultului o slujbă, în care să nu fie pomenită Sfânta Fecioară Maria. Pe ea, Doamna – aceasta este semnificaţia numelui Maicii Domnului o avem pururea mijlocitoare înaintea tronului Preasfintei Treimi şi o numim Născătoare de Dumnezeu, lucru stabilit la Sinodul III Ecumenic, iar părinţii de la Sinodul V Ecumenic – 553 sub inspiraţia Sfântului Duh i-au acordat şi apelativul de „Pururea Fecioară”. De altfel sărbătoarea aceasta este una ce datează din secolul V ce poate fi plasată între Sinoadele III şi IV Ecumenic, 431 – 451. În clipa când a rostit arhanghelului Gavriil „Fie mie după cuvântul tău” a fost curăţită de păcatul strămoşesc. Paralelismul între Eva şi Maica Domnului este evident aici deoarece Eva în momentul căderii în păcat era fecioară iar Maica Domnului trebuia să fie şi să rămână la rândul ei fecioară pentru ca neamul omenesc să fie ridicat din robia păcatului prin Întruparea Mântuitorului Hristos. Despre acest lucru Sfântul Ioan Damaschin a spus: „Taina cea mai dinainte de toţi vecii hotărâtă Sfântul cel tare, Fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu Unul-Născut astăzi, pe tine te-a luat întâi-născută din maică stearpă, ca Unul-Născut fiind din Tatăl şi născut mai înainte decât toată zidirea, să Se nască şi din tine. Maică-Fecioară, ca întâi-născut, între mulţi oameni asemenea nouă, şi din tine împărtăşindu-se trupul şi sângele Lui. Pentru că Însuşi este Unul-Născut din Tatăl Însuşi şi singur din singura Maică. Sfântul cel fără de moarte, Preasfântul Duh, cu roua dumnezeirii Sale, te-a păzit pe tine nemistuită de focul cel dumnezeiesc. Preacurata Fecioară, prin care S-a întrupat Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Ziditorul şi Mântuitorul nostru, ca să ne dăruiască viaţa veşnică, a fost scara pe care Dumnezeu S-a coborât pe pământ şi a devenit pentru noi puntea pe care urcăm la cer”. În credinţa ortodoxă îi dăm Maicii Domnului ce i se cuvine când o cinstim cu dragoste şi recunoştinţă. Ea nu este Dumnezeu. Ea nu este Mântuitorul nostru, ci ea este acea femeie dreaptă, binecuvântată, prin care Fiul lui Dumnezeu a intrat în lume, devenind Om. Ea este cea care de bunăvoie a spus „da!” lui Dumnezeu, în aşa fel încât să fie redus la tăcere pentru totdeauna „nu”-ul care a răsunat în neamul omenesc de la căderea protopărinţilor noştri Adam şi Eva. Dumnezeu a ales ca ea să fie cea care să-L nască. În întreg universul, în întreg cerul nu este altcineva ca ea. Troparul acestei zile „Naşterea ta, de Dumnezeu Născătoare Fecioară, bucurie a vestit la toată lumea; că din tine a răsărit Soarele dreptăţii, Hristos Dumnezeu nostru. Şi dezlegând blestemul, a dat binecuvântare şi stricând moartea ne-a dăruit nouă viaţă veşnică” ne arată că este un moment de bucurie pentru întreaga lume şi în mod special pentru cei ce poartă numele Sfintei Fecioare sau derivate ale acestuia. Este un moment de bucurie duhovnicească când întreaga făptură se află în apropierea momentului de plinire a vremii. Pentru SighetOnline, Alexandru Lucian, student la Facultatea de Teologie din Iasi
|
