„Şi, iată, venind un tânăr la El, I-a zis: Bunule Învăţător, ce bine să fac, ca să am viaţa veşnică? Iar El a zis: De ce-Mi zici bun? Nimeni nu este bun decât numai Unul Dumnezeu. Iar de vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile. El I-a zis: Care? Iar Iisus a zis: Să nu ucizi, să nu săvârşeşti adulter, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb; Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta şi să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Zis-a lui tânărul: Toate acestea le-am păzit din copilăria mea. Ce-mi mai lipseşte? Iisus i-a zis: Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi urmează-Mi. Ci, auzind cuvântul acesta, tânărul a plecat întristat, căci avea multe avuţii. Iar Iisus a zis ucenicilor Săi: Adevărat zic vouă că un bogat cu greu va intra în împărăţia cerurilor. Şi iarăşi zic vouă că mai lesne este să treacă cămila prin urechile acului, decât să intre un bogat în împărăţia lui Dumnezeu. Auzind, ucenicii s-au uimit foarte, zicând: Dar cine poate să se mântuiască? Dar Iisus, privind la ei, le-a zis: La oameni aceasta e cu neputinţă, la Dumnezeu însă toate sunt cu putinţă.” (Matei XIX, 16-26)

 

Sfânta Evanghelie din această Duminică ne prezintă una din cele mai interesante momente din decursul activităţii publice a Mântuitorului Hristos. Este un episod reţinut de toţi sinopticii şi poate şi de aici importanţa dar şi învăţămintele pe care ni le oferă astăzi la 2000 de ani diferenţă. După cum vedem tânărul care a venit la Mântuitorul este preocupat de problemele esenţiale ale vieţii. Am putea spune fără a greşi că este povestea unui tânăr interesat de mântuire în sens adânc filosofic şi religios. El pune o întrebare fundamentală: cum se poate dobândi viaţa veşnică?, la care Mântuitorul Hristos îi răspunde înşirând preceptele Decalogului. Dar tânărul nu pare mulţumit. Dacă atât trebuie făcut pentru a „intra în viaţă”, atunci el a făcut totul; şi totuşi nu se simte împlinit. Drept dovadă, el încă mai caută răspunsuri. Atunci Hristos Domnul a ridicat ştafeta la nivelul desăvârşirii. Pentru a o atinge tânărul trebuie să renunţe la averea sa şi să urmeze lui Hristos. Sfântul Evanghelist Marcu reţine şi un detaliu nu lipsit de importanţă şi anume „Iar Iisus privind la el cu dragoste, i-a zis: un lucru îţi mai lipseşte: Mergi, vinde tot ce ai, dă săracilor şi vei avea comoară în cer; şi apoi, luând crucea, vino şi urmează Mie” (Marcu X, 21). Tânărul bogat pică acest ultim test, al bogăţiei, plecând mâhnit de la Cel pe Care îl numise bun.

 

 

Hristos, Mântuitorul nostru, a avut în faţă un om care îşi împlinea cu acrivie datoriile sale religioase, ţinând legea mozaică, dar care nu poate să înţeleagă revendicarea totală a lui Dumnezeu pentru întreg omul, şi nu numai pentru anumite manifestări ale lui, fie şi cele fundamentale. Principala problemă ridicată de această pericipă evanghelică este bogăţia. În primul rând trebuie să avem în vedere atitutidinea creştină faţă de bunurile materiale. Mântuitorul Hristos încă de la începutul misiunii Sale publice învăţa pe toţi cei ce-L ascultau: „Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură. Ci adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură” (Matei VI, 19-20) şi „nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui Mamona” (Matei VI, 24).

 

 

Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că „Hristos nu defaimă averile, ci pe cei stăpâniţi de averi” iar acest lucru se vede din pilda bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr, pilda bogatului căruia i-a rodit ţarina şi exemplele pot continua. Un exemplu pozitiv îl putem afla din pilda celor doi bani aruncaţi de femeia văduvă în cutia darurilor (Marcu XII, 41-44; Luca XXI, 1-4). De aici trebuie să reţinem îndemnul de a da tot ce avem, toată avuţia noastră. În acelaşi timp importanţă are dăruitorul şi nu neapărat darul, elementul duhovnicesc şi interior, şi nu atât evenimentul material; gradul în care ne jertfim sinele egoist şi nu în primul rând cantitatea contribuţiei. Darul bineplăcut înaintea lui Dumnezeu nu este cel ce se săvârşeşte fără durere în ceea ce priveşte întregul averii, ci cel care aduce cu sine o privare a celui care dăruieşte.

 

 

Un creştin adevărat priveşte bunurile materiale ca fiind daruri, manifestări ale iubirii lui Dumnezeu. Exemplul lui Iov din Vechiul Testament este poate cel mai potrivit în această situaţie, „Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat” (Iov I, 21). În al doilea rând privind bogăţia ca fiind dar de la Dumnezeu cel credincios simte şi nevoia de a dărui din avutul său pentru a-şi manifesta mulţumirea pentru cele primite. De aici cu uşurinţă putem vedea bunurile ca fiind mijloace ale relaţiei de iubire şi de frăţietate cu semenii noştri. În criteriile ce vor fi folosite la Judecata finală Mântuitorul Hristos a pus pe primul loc fapta bună săvârşită faţă de aproapele şi de aici deducem că ea este făcută înaintea lui Dumnezeu. Ce ne îndeamnă Domnul nostru Iisus Hristos este stabilirea priorităţilor în această viaţă. Înainte de toate veşnicia şi apoi cele efemere. Privind din alt punct de vedere Sfântul Ilarie Pictavianul identifică „averea” cu Legea lui Moise, de care tânărul nu se putea lepăda, nici măcar pentru Împărăţia lui Dumnezeu.

 

 

Fericitul Ieronim subliniază faptul că, după ce s-a lepădat de cele rele, omul trebuie să-L urmeze pe Hristos, adică să făptuiască binele. Acest tânăr poate fi considerat a fi meticulos, prins în litera Legii şi care nu are putinţă de a vedea şi dincolo de înţelesul literar. Pretenţia lui Dumnezeu este eliberarea întregului om de lucrurile care îi leagă libertatea. Primejdia ce străbate omul, este aceea de a pierde viaţa adevărată când este rob proprietăţilor sale. Cu siguranţă textul evanghelic ce a fost citit astăzi o înştiinţare că „a avea” al omului poate să aibă greutate asupra lui „a fi” al său. Finalul pericopei aduce şi năzuinţa dar şi certitudinea că la Dumnezeu toate sunt cu putinţă atât timp cât noi Îi dăm fiinţa noastră. Din partea noastră trebuie să fie intenţia şi începutul lucrului spre fapta cea bineplăcută înaintea Domnului; de restul cu siguranţă Dumnezeu are grijă atât timp cât ne menţinem pe drumul început.

 

 

Metafora folosită „e mai uşor să treacă o cămilă prin urechea unui ac” evidenţiază greutatea oricărui om ce este rob al banilor, al celor materiale în a dobândi viaţa cea veşnică. Tot Sfântul Ilarie afirma că prin această figură de stil cămila simbolizează pe păgâni. În acelaşi timp, ea trimite şi la îmbrăcămintea lui Ioan Botezătorul. Cămila este un animal ascultător, răbdător, „postitor”, care se supune „preceptelor cereşti”. Prin urmare, poate intra pe „calea strâmtă” a Împărăţiei, simbolizată de „urechea acului”. Imposibilitatea în dobândirea mântuirii doar noi o putem crea. Printr-un elan sufletesc în care să punem început bun pe calea cea strâmtă dar care duce la Viaţă şi prin trezvie, atenţie vom dobândi desăvârşirea de care vorbea Mântuitorul Hristos şi fiind în mod firesc dezideratul oricărui tânăr ce-L caută pe Dumnezeu şi nu numai, al nostru, al tuturor.