„De aceea, asemănatu-s-a Împărăţia cerurilor omului împărat care a voit să se socotească cu slugile sale. Şi începând să se socotească cu ele, i s-a adus un datornic cu zece mii de talanţi. Dar neavând el cu ce să plătească, stăpâul său a poruncit să fie vândut el şi femeiea şi copiii şi toate câte are, ca să se plătească. Deci, căzându-i în genunchi, sluga aceea i se închina, zicând: Doamne, îngăduieşte-ma şi-ţi voi plăti ţie tot. Iar stăpânul slugii aceleia milostivindu-se de el, i-a dat drumul şi i-a iertat şi datoria. Dar ieşind, sluga aceea a găsit pe unul dintre cei care slujeau cu el şi care-i datora o sută de dinari. Şi punând mâna pe el, îl sugruma zicând: Plăteşte-mi ce eşti dator. Deci, căzând cel ce era slugă ca şi el, îl ruga zicând: Îngăduieşte-mă şi îţi voi plăti. Iar el nu voia, ci, mergând, l-a aruncat în închisoare până ce va plăti datoria. Iar celelalte slugi, văzând cele petrecute, s-au întristat foarte şi, venind, au spus stăpânului toate cele întâmplate. Atunci, chemându-l stăpânul său îi zise: Slugă vicleană, toată datoria aceea ţi-am iertat-o, fiindcă m-ai rugat. Nu se cădea, oare, ca şi tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum şi eu am avut milă de tine? Şi mâniindu-se stăpânul lui, l-a dat pe mâna chinuitorilor până ce-i va plăti toată datoria. Tot aşa şi Tatăl Meu cel ceresc vă va face vouă dacă nu veţi ierta – fiecare fratelui său – din inimile voastre” (Matei XVIII, 23-35)

 

Pilda pe care Sfânta noastră Biserică a rânduit a fi citită în această Duminică, este de fapt, răspunsul exemplificat al Mântuitorului Hristos la o întrebare adresată de Sfântul Apostol Petru în mod public: „Doamne, de câte ori va greşi faţa de mine fratele meu şi-i voi ierta lui?

 Oare până de şapte ori? Zis-a lui Iisus: Nu zic ţie până de şapte ori, că până de şaptezeci de ori câte şapte” (Matei XVIII, 21-22). Este numită de unii comentatori biblici „parabola iertării neîmpărtăşite” din motive lesne de înţeles după cum vedem. Ea face parte din capitolul XVIII al Evangheliei după Matei, ultima parte a unei Cuvântări a Domnului nostru Iisus Hristos, o cuvântare despre viaţa comunitară sau viaţa Bisericii.

 

Cuvintele milă şi iertare apar evidenţiate de Mântuitorul Hristos prin utilizarea lor, primul apare de două ori, pe când cuvântul iertare este folosit de trei ori. Izvorul acestei iertări „împărăteşti” este, după cum observăm, mila. Împăratul nu numai că l-a păsuit pe primul datornic, ci mai mult de atât, i-a iertat datoria. În ediţiile greceşti ale Noului Testament sintagma tradusă „i-a iertat datoria” înseamnă exact „a fi cutremurat de milă, a simţi măruntaiele cutremurate de milă”. Atât de mult, atât de intensă a fost şi este iubirea împăratului faţă de sluga sa. Din această pildă vedem că amândoi slujitorii erau la acelaşi Împărat dar primul mai bogat decât al doilea deoarece datoria lui faţă de Împărat era una imensă. Zece mii de talanţi este o sumă exorbitantă, pe care numai un stăpânitor, o slugă înstărită ar fi putut-o deţine. În schimb „o sută de dinari” reprezenta o sumă derizorie, în comparaţie cu cele zece mii de talanţi, care înseamnă 60 de milioane de dinari. Spre exemplu, un dinar era plata pentru o zi de muncă în acele vremuri. Cu uşurinţă ne dăm seama de imensa generozitate a Împăratului faţă de primul slujitor. Şi urmarea firească ar fi fost ca primul datornic să ierte sau cel puţin să-l îngăduim. Sfântul Ioan Gură de Aur spunea referindu-se la aceasta „cuvântul iertării sale, a primei slugi, răsuna încă în urechile lui, şi totuşi, el aşa de mult uitase bunătatea Domnului”. Omul pe care nu-l iertăm este ca o povară pentru fiecare dintre noi, ne împiedică de la a fi liber şi în fond ne pedepsim pe noi înşine prin ţinerea minte a datoriilor de orice natură ar fi. Relaţia cu Dumnezeu se stabilieşte numai prin relaţia pe care o avem cu aproapele nostru, cu cel de lângă noi. De aceea criteriul folosit la Judecata finală este relaţia pe care am avut-o cu cel de lângă noi. Faţă de rău putem avea trei atitudini. Putem plăti răul cu răul; putem fi indiferenţi; putem face binele. E dreptul nostru în primul caz; în al doilea caz, poate fi o datorie să nu facem mai mult dar nici mai puţin ci doar atât cât este suficient pentru a fi achitaţi; în al treilea caz, îl ascultăm pe Mântuitorul Hristos când răsplătim răul cu bine şi nu vom fi noi datori în faţa lui Dumnezeu, ci dimpotrivă, El ne este nouă dator. Sfântul Vasile cel Mare cu privire la această parabolă spunea „încetează de a te mai scuza fără folos, arătând că şi alţii păcătuiesc; nu lăsa timp liber minţii tale ca să cerceteze slăbiciunile altora, ci ia seama la tine însuţi, adică îndreptează ochiul tău ca să te cerceteze bine pe tine însuţi”.

 

Din pilda aceasta am aflat că a iertat o datorie de zece mii de talanţi, adică mult, foarte mult. Doar o condiţie pune totuşi Dumnezeu. Una singură: să ceri iertare şi să te pocăieşti. Să te hotărăşti să nu mai faci. Să te duci să te spovedeşti. Să te eliberezi de ceea ce ai făcut. Să promiţi că nu vei mai face. Să te reînnoieşti sufleteşte. Şi să ierţi şi tu altora. O povestioară spune că doi oameni s-au întâlnit odată şi s-au hotărit să-şi mărturisească unul altuia virtuţile. Şi unul a spus: Iată, eu de când m-am convertit de la păcat la virtute, de când m-am hotărât să-mi încep din nou viaţa, n-am mai pus carne în gura mea. Altul a spus: Eu de când m-am convertit, din momentul acela nu m-am culcat fără să-mi cer iertare de la cei cărora le-am greşit, şi n-am adormit înainte de a-i ierta cu adevărat pe cei care mi-au greşit mie. De fiecare dată când rostim rugăciunea pe care Însuşi Domnul Hristos ne-a învăţat să o rostim înainte de sfârşit spunem: „Şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri” (Matei VI, 12), adică celor ce cu voie sau fără de voie, cu ştiinţă sau cu neştiinţă ne-au făcut un oarecare rău. Prin aceasta noi suntem măsura iertării noastre. Mântuitorul Hristos cerea să iertăm de şaptezeci de ori câte şapte, să iertăm mai mult decât poate aproapele greşi dar până la iertarea deplină, trebuie să existe îngăduinţă, şansă a îndreptării. Iertarea la infinit o poate face numai Dumnezeu în milostivirea Sa dar atât timp cât şi noi facem acelaşi lucru la o scară omenească cu cei de lângă noi. Putem să îngăduim şi să încercăm pe cât ne este cu putinţă să iertăm. Dar cel puţin să îngăduim, să dăm răgaz de îndreptare.

 

Parabola de astăzi ni-L înfăţişează pe Dumnezeu în acelaşi timp şi milostiv dar şi drept. Am văzut că în faţa Lui şi cel bogat cu o datorie mai mare, dar şi cel umil au şanse egale în a dobândi Împărăţia cea cerească. Bogăţia nu este aşadar un păcat în sine, dar o putem considera un drog pentru că ne face slujitori ai ei, ne îndepărtează de Dumnezeu. În fond se pune întrebarea ce-i datorăm noi lui Dumnezeu? Iar răspunsul nu poate fi decât acesta. Îi datorăm totul pentru că nu avem nimic de la noi, trupul, sufletul, viaţa nu sunt ale noastre, ci daruri din iubirea lui Dumnezeu. Noi nu ştim să-i mulţumim lui Dumnezeu precum se cuvine pentru cele primite dar putem încerca, fiecare după a noastă ştiinţă şi putere să-i dăm laudă pentru cele primite pe care le vedem sau dimpotrivă pentru cele considerate ca fiind banale, pentru că fără ele practic nu am exista.

 

 

Părintele Nicolae Steinhardt în „Dăruind vei dobândi” spunea în felul următor legat de această parabolă: „Vrem să fim iertaţi, dar nu suntem dispuşi să iertăm şi noi. Vrem să ni se acorde atenţie şi să ne fie luate în seamă toate drepturile, dorinţele de nu şi capriciile, luăm însă foarte grăbit şi, împrăştiat amintele la nevoile, doleanţele şi solicitările celorlalţi. Dar ceilalţi? Ei ne apar undeva, departe, ca un soi de fantome pierdute în ceaţă. Ni se pare, de fapt, că toţi cei din jurul nostru au obligaţii faţă de noi, iar noi faţă de nimeni, niciodată. Toate ni se cuvin, tot ce facem e bun şi îndreptăţit, numai noi avem întotdeauna dreptate”. Aproapele este cel care ne aduce în permanenţă aminte de Dumnezeu pentru că prin vederea lui în fapt vedem chipul lui Dumnezeu din el. Şi avem şansa binecuvântată de a gândi, de a ne comporta ca nişte făpturi ce au şi conştiinţă de Dumnezeu prin a discerne răul de bine şi a alege în consecinţă. Plecăm de la scaunul spovedaniei iertaţi de Dumnezeu prin glasul şi puterea preotului duhovnic iar acest lucru este unul extraordinar în vederea judecăţii finale de care Mântuitorul ne-a spus în încheierea parabolei. După cum vedem la Dumnezeu pe primul loc este îngăduinţa urmată de iertare dacă ne comportăm cum se cuvine. Dar în acelaşi timp trebuie să fim conştienţi şi de existenţa dreptăţii lui Dumnezeu care nu lasă loc de interpretări. Prin acest text evanghelic putem spune cu siguranţă că există în cuvântul Mântuitorului un nou mod de a trăi, de a ne petrece mai lunga sau mai scurta viaţă.