 Pericopa evanghelică din această duminică ne vorbeşte despre minunea săvârşită de Mântuitorul Hristos îndată după Schimbarea la Faţă, şi anume vindecarea unui lunatic. Minunea care urmează după episodul de pe muntele Tabor este păstrată de toţi trei sinoptici dar la Sfântul Evanghelist Marcu apare şi o informaţie interesantă „Şi venind la ucenici, a văzut mulţime mare împrejurul lor şi pe cărturari sfădindu-se între ei. Şi îndată toată mulţimea, văzându-L, s-a spăimântat şi, alergând, I se închina. Şi Iisus a întrebat pe cărturari: Ce vă sfădiţi între voi?” (Marcu IX, 14-16). Motivul a fost unul simplu. Ceilalţi nouă apostoli care nu au luat parte la Schimbarea la Faţă nu au putut să vindece un copil lunatic. De asemenea tot la cel de al doilea Evanghelist găsim şi mărturia tatălui copilului bolnav: „Şi îndată strigând tatăl copilului, a zis cu lacrimi: Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele”.
Nefericitul tată, după cum afirma un teolog contemporan, îşi mărturiseşte credinţa, care nu este reuşita sa personală, ci rezultatul cuvintelor lui Iisus în el, dar în acelaşi timp îşi mărturiseşte şi necredinţa pe care o leagă de tot neamul lui. Se luptă între credinţă şi necredinţă, între dorinţa de a-şi arăta credinţa şi constatarea că aceasta este insuficientă. La copilul lunatic, epileptic, acestea erau formele de manifestare: nu avea linişte în el, se disloca, se arunca fie în apa, fie în foc, înaintea unei primejdii. Nu-şi mai găsea locul. E vorba despre pierderea echilibrului, a unităţii şi armoniei. A unităţii cu Dumnezeu, cu Autorul, cu Ziditorul meu şi Mantuitorul meu si Sfintitorul meu - Duhul Sfant, şi, in acelaşi timp, unitatea cu întreaga creaţie şi cu armonia ei după cum spunea părintele Constantin Galeriu. În schimb după credinţa populară, crizele se manifestă la schimbarea fazelor lunii. La Sfântul Marcu găsim amănunţit simptomele bolii: posedare, crize epileptice. Influenţaţi de versiunea lui Evangheliei după Marcu, mulţi comentatori idetifică boala copilului cu epilepsia. Lunaticul îşi pierde simţul realităţii la schimbarea fazelor lunii (umblă ca un hipnotizat, „cu capul în nori”) se accidentează foarte des. Cu acest prilej Domnul Hristos stăruie, din nou, poate mai insistent, ca şi în alte împrejurări asupra puterii credinţei, căreia nu îi va sta nimic împotrivă. Totodată mai adaugă că acest neam de demoni nu poate fi învins decât prin rugăciune şi post. Se accentuează că biruinţa asupra demonilor nu are caracterul unei lucrări magice săvârşite în mod mecanic prin mijlocirea unei formule, ci presupune o severă asceză în vederea purificării aceluia ce îi înfruntă pe diavoli, precum şi întărirea comuniunii cu Divinitatea. Postul, ca mijloc pedagogic pentru alungarea în primă fază a ispitelor venite din partea demonilor, este o practică cunoscută în tradiţia Bisericii noastre. Prin rugăciune şi prin post se adânceşte, se accentuează legătura omului cu Dumnezeu şi se dă putinţa ca credinţa să devină mai vindecătoare. Un filosof umanist, Elie Wiesel afirma că „pentru cel care crede, nu există întrebări iar pentru cel care nu crede, nu există răspunsuri”. Iar acest lucru este valabil pentru fiecare dintre noi. Atât timp cât avem întrebări la care raţiunea nu poate da un răspuns exact, precum: de unde suntem, de ce ne naştem, care este scopul vieţii noastre ş.a.m.d., este normal să avem o oarecare reticenţă dar trebuie şi să încercăm să acceptăm minunea, credinţa. Este firesc să avem unele întrebări dar în aceeaşi măsură este normal să acceptăm supranaturalul. În urma acestei minuni Mântuitorul anunţă din nou pe sfinţii Săi Apostoli de patima Sa în speranţa că a lor credinţă va fi întărită spre a putea vedea, accepta şi înfrunta cele ce vor vedea. Când privim în icoana Sfintei Evanghelii de azi neputinţa apostolilor, în faţa unui tată îndurerat şi a copilului său bolnav, ne cuprinde şi pe noi acelaşi sentiment de tristeţe, pe care l-au avut ei, când l-au întrebat pe Mântuitorul: „Pentru ce noi n-am putut să-l scoatem pe el?” din perspectiva spirituală de azi, îi înţelegem totuşi şi ne dăm seama de motivul, pentru care ei nu aveau în acea clipă credinţa cât grăuntele de muştar, care să mute munţii din loc şi să nu-i fie nimic cu neputinţă. Cazul de astăzi din Sfânta Evanghelie de azi, când Sfinţii Apostoli, cu toată bunăvoinţa lor, n-au putut ajuta copilului lunatic, adus înaintea lor de un tată îndurerat. Erau trişti şi apostolii, dar mai trist era tatăl, care trăise o nouă dezamăgire. În această atmosferă s-a coborât Domnul Hristos din muntele Taborului, alături de cei trei ucenici: Petru, Iacov şi Ioan. Şi totuşi vedem şi o mânie din partea Mântuitorului, o mânie pe care Sfinţii Părinţi o consideră ca fiind bună deoarece era îndreptată împotriva unui păcat, şi anume necredinţa. Mântuitorul Hristos cere din nou credinţă într-o cantitate infimă, cât un grăunte de muştar. Sămânţa de muştar este cea mai mică dintre seminţe iar Mântuitorul Hristos într-una din pildele spuse conaţionalilor Săi arăta că din cea mai neînsemnată ca şi greutate sămânţă poate răsări un copac de dimensiuni relativ reduse dar în care totuşi să se adăpostească păsările. Deşi în cazul de faţă nu este vorba despre acelaşi lucru, aluzia este una evidentă. Dacă există credinţă, cel mai infirm element poate răsturna un colos de piatră. Această Duminică mai este cunoscută şi sub numele de „Duminica migranţilor” în care este evindenţiată legătura dintre românii aflaţi în diaspora şi locuitorii ţării adoptive pentru un timp mai restrâns sau îndelungat. Totodată prin aceasta Biserica Ortodoxă Română îşi arată grija faţă de fiii ei duhovniceşti aflaţi dincolo de hotare, prin promovarea valorilor naţionale, spirituale româneşti dar şi prin integrarea lor în ţările-gazdă. Ce trebuie să reţinem din pasajul evanghelic al acestei duminici este din nou credinţa ce ne duce de la suferinţă spre vindecare, o credinţă trainică ce poate face minuni atunci când ne este de folos spre mântuire. Hristos Domnul, „Doctorul sufletelor şi al trupurilor” Şi-a demonstrat din nou dumnezeirea pentru ca apostolii Săi dar şi noi oamenii, cei de acum şi cei ce vor veni după noi să aibă, să păstreze şi să-şi dezvolte credinţa cea adevărată Pentru SighetOnline, Alexandru Lucian, student la Facultatea de Teologie din Iasi
|
