Stâncărie alpină, peisaj sculptat în piatră, modelat timp de milenii de gheţari, azi este tot Împăraţia Frigului, a Vânturilor, a Iernii. Prăpastie, piatră cu alb, zăpadă spulberată şi cornişe cu gheaţă, îmbrăţişate toate de o rece suflare. Iarna pleacă târziu şi revine devreme pe înălţimi. Peisaj al bolovanilor golaşi şi al şuierăturilor în rafale, sălbatice atmosfere furtunoase de munţi înalţi şi reci. Norii se simt la ei acasă, te poţi uita îndelung cum ei dansează melancolic un vals abstract, o întrepătrundere între formidabile formaţiuni fantomatice, ce se-nşfacă halucinant şi se unesc, se despart şi se contopesc, dând naştere la spectacole gratuite nebăgate în seamă. În nopţi de vară, când pe cerul întunecat sutele de meteoriţi trasează dâre luminoase, poate chiar şi mii pe oră, îţi este mai uşor să vezi cum Universul este în transformare, nu este atât de static cum superficial pare. Totul se schimbă permanent. Evoluează! Şi totuşi se-nvârte.

 Strident şi orbitor, de după creastă se ridică Soarele de dimineaţă, drastic de luminos după întunericul nopţii. Piscuri şi creste, circuri glaciare săpate de gheţari, grohotişuri şi valuri de morene, ici-colo curat ca lacrima, oglindeşte câte-un lac alpin. Cât de grandioase sunt procesele naturale care au dus la formarea acestor munţi, la modelarea glaciară a reliefului? Te aşezi pe stâncile vârfului celui mai înalt, Pietrosu, îţi roteşti privirea făcând o tură de orizont şi cuprinzi peisajul de sub tine. Simţi bucuria de a trăi şi enorma plăcere de a fi în mijlocul unei zone cu ecosisteme naturale cu o biodiversitate ridicată, pentru a căror conservare chiar că merită să depui efort personal. 

De aici de pe vârf, viaţa şi sensul ei, societatea umană şi oamenii individuali pot fi priviţi într-o altă lumină, decât din centrele supra-aglomerate ale oraşelor. Dacă urci pe aici poate că percepi mai bine dimensiunea fenomenelor naturale, şi implicit eşti mai aproape de Cerul Mare şi de pământul mic, de oamenii fragili ca celelalte vietăţi care-şi trăiesc clipa. Pietre cu licheni, infinitezimal de subţire este pojghiţa de viaţă ce acoperă Planeta noastră, şi cât de mult este dedesubt abiotic, să nu mai zic deasupra, până vezi cu ochii sufletului… Priveşti tâmp, cu privirea pierdută, în depărtare şi constaţi cum zboară anii pe sub tine.

Multe nu s-au schimbat pe aici prin stâncării de când gheţurile ultimei glaciaţiuni s-au topit în urmă cu 10 mii de ani. Poteca asta a fost folosită poate şi de oameni preistorici îmbrăcaţi în blănuri de ren, visând la mamuţi uşor de ucis şi la peşteri călduroase, primitoare. Pe vremurile când lupul şi câinele erau totuna, pe vremurile când omul încă era conştient că este parte a Naturii… Când ajungeau pe vârfurile golaşe, vedeau sub ei peisajul împădurit până la orizont în toate direcţiile, ori zone acoperite de ape unde pădurea nu se putea instala, şiruri de vârfuri stâncoase-înzăpezite ieşind din covorul verde… Oamenii aceia ai trecutului, ajungând să se caţere în imensităţile muntelui, au decis că doar aici poate să fie locul de existenţă al zeilor, de aici Lumea poate fi văzută, iar muntele trebuie venerat ca şi casă a Zeului-de-care-depinde-Totul. Strâncării şlefuite de biciuirea suflărilor năprasnice care, urlând a pustiu, spulberă zăpada…

Stăm lângă foc, la baza stâncilor, sus în munte. Noapte rece de toamnă târzie. Noapte fără stele, noapte fără Lună. Pe jar se prăjeşte carnea de animal. Mă uit la ceilalţi. Mă gândesc, oare cum putea fi cu câteva mii de ani în urmă? Oare cum va fi peste câteva mii de ani? Vom mai fi pe aici, noi, oamenii? Sau vom reuşi să ne autoîngropăm sub moderne maşini şi largi autostrăzi şi nenumărate calculatoare şi cutii de Coca Cola? Pe jarul nostru se prăjeşte lent carnea animalului. Discutăm despre vremuri apuse… despre uneltele utilizate de oamenii din epoca de piatră, acum expuse la Muzeul Maramureşului din Sighetu Marmaţiei, înşirate apoi cele din epoca bronzului… fierului… amintiri… apoi linişte. Nimeni nu zice nimic semnificativ…

Mă gândesc la peşterile astea din Munte. Totalul întuneric. Undeva în străfundurile peşterii este întunericul acela total, întunericul mai mare decât oriunde. În trecut, ca şi azi, rar a intrat omul pe aici. Omul, singura fiinţă vie care, cu o făclie, cu o lumânare plăpândă, cu o lanternă sau cu o lampă de carbid şi-a luminat drumul, trecerea lui pentru câteva secunde sau minute pe galeriile şi prin sălile acestea. Doar câţiva speologi au trecut pe aici din când în când în ultimele decenii, dornici să cunoască şi acest colţ de lume. Înaintea lor câţiva călugări, sau alteori haiduci se mai retrăgeau aici, în liniştea şi în siguranţa relativă a acestor caverne neumblate, necunoscute.

Cândva, în trecutul şi mai îndepărtat, pe la începuturile omenirii, trăiau în peşterile astea acei “oameni primitivi”, care în esenţă erau exact ca şi noi. Iubeau, trăiau, doreau să mânânce, să fie iubiţi, să fie respectaţi de ceilalţi, să creeze, să lase urmaşi, sperau într-un viitor mai bun. Aveau pe aici vetre de foc unde îşi prăjeau carnea greu obţinută prin vânători riscante. Mi-i închipui cum trăgeau cu dinţii de carnea aceea tare de pe oase, carnea aţoasă de animal sălbatic antrenat prin văgăunile astea. Mi-i închipui cum, barbar, erau gata de a ucide în orice clipă: pradă sau duşman. Orice. Sau dacă era un urs de peşteră, era pradă şi duşman. Ucide sau vei fi ucis. Doar noi contăm, grupul nostru. Facem alianţe strategice cu cei din peştera vecină, şi luptăm să îi invingem, să îi alungăm pe cei din valea cealaltă, sau luptăm până la disperare ca măcar să nu ne alunge ei de aici. Iar dacă apare un conflict în cadrul grupului, doar eu contez. Nimeni şi nimic altceva! Dar dacă ne uităm mai bine, noi suntem exact la fel: nu o facem la fel de barbar, o facem prin alte mijloace, mai subtil, dar esenţa este aceeaşi.

Se ghemuiau sub blănuri de animale pentru a se apăra de gerul năpraznicelor ierni glaciare. Peştera îi ajuta. Cu temperatura sa constantă de cca 10˚C, peştera era un refugiu în faţa ploilor torenţiale, în faţa viscolului şi a altor manifestări ale “frumuseţilor naturii”. Dar mai important decât toate, peştera era un refugiu sigur din faţa duşmanului acela cumplit, Hipotermie, Îngheţ, care odios-duios te îmbie să te relaxezi… definitiv. Ce putea face acel om pentru a supravieţui? “Maimuţa goală”, cum este omul denumit în titlul unei cărţi a etologului Desmond Morris, această fiară plăpândă era un organism animal fără blană călduroasă, fără colţi puternici şi fără gheare, fără viteză mare de deplasare, fără a fi un bun căţărător, fără sa fie un bun înotător, dar din toate acestea avea câte ceva. Plus, capacitatea de a gândi! Aceşti bărbaţi şi femei care nu ştiau ce este deodorantul sau aftershave-ul, nici bikini sau tampoane igienice… dar erau ființe capabile de a găsi soluții la variatele probleme. Aceşti oameni care hăituiau animale prin păduri şi mlaştini, aceşti oameni care culegeau fructe mărunte de pe tot felul de tufe şi copaci. Acesti oameni primitivi. Dar a căror iubire nu era cu nimic mai prejos decât a noastră, care urau la fel de umani ca noi, care sperau la fel ca noi. Şi asta este esenţa. Erau la fel cu noi. Erau/ eram noi. Oameni primitivi exact ca noi, un amalgam de sentimente şi de raţiune, un amestec de trăire pasională când nimic nu contează doar ceea ce simţi, cu raţiunea implacabilă calculând rece rezultanta oricărei situaţii, a ecuațiilor cu N necunoscute… calcule de probabilitate pe fracțiune de secundă pentru a evalua riscurile unei mișcări sau a unui oarecare cuvânt rostit. Eram noi, trăind în altfel de condiţii. Oare în ce fel de poziţii ne vom mai autoridica? Chiar dacă nu aveam colţi sau viteză în deplasare, aveam în schimb câteva atuuri care ne-au ajutat la supravieţuirea şi prosperitatea comună: capacitatea de comunicare, capacitatea de a elabora strategii împreună cu ceilalţi din grup, capacitatea de a învăţa din greşeli şi de a transmite şi celorlalţi ideile şi experienţele, apoi capacitatea de a împărţi sarcinile în cadrul grupului, capacitatea de a utiliza la început pietre şi beţe cum fac maimuţe actuale, apoi de a prelucra materialele cum din nou fac unele maimuţe actuale, pentru a ajunge apoi la pietre cioplite, lemne cioplite, asamblate până la unelte din ce în ce mai complexe… spre exemplu nave spațiale.

Prosperarea a mers bine, probabil însă mult prea bine, astfel încât azi periclităm existenţa a mii şi zeci de mii de specii, ecosisteme întregi dispar sub tălpile noastre şi se întinde rapid ceea ce a fost denumit “deşertul antropic”. Acum ne periclităm propriul viitor. Stăm în jurul focului. Ne gândim cum a fost azi, ieri, cum va fi mâine? Carnea de animal se prăjeşte pe jarul roşu. Suntem la fel ca ei?

În Rodnei este tundră şi acum la-nceput de secol 21, cu licheni ce acoperă parţial stâncile, cu ierburi scunde ce se ţin de pietre, sau constituie pajişti mai închegate. Pe versanţii stâncoşi speciile pioniere se instalează chiar în crăpăturile stâncilor, altele cu sistemul lor radicular fixează şi consolidează solul, grohotişurile şi pietrişurile. În asemenea condiţii de mediu, din cauza climatului limitativ, nici un arbore nu poate supravieţui. Vara este scurtă, ţine o întreagă zi de Joi.. … fluturi care zboară dintr-o floare colorată în alta,… un vânt călduţ adie plăcut… Dar cât de scurtă este această vară alpină şi cât de lungă este perioada când albul acoperă aproape totul, vântul spulberând zăpada doar de pe stâncile golaşe care se ridică îngheţate spre cer… În perioada cât este mai puţin rece, plante şi animale exuberează “scurt şi la obiect”, înfloresc sau zboară dansuri nupţiale de zile calde, se reproduc şi îşi fac rezerve, aproape tot timpul se pregătesc pentru Iarnă.

În cazul Carpaţilor, etajul alpin este prezent doar pe cele mai înalte vârfuri. Crestele Munţilor Rodnei, cu Pietrosu Mare de 2303 m, reprezintă cea mai înaltă arie a Carpaţilor Orientali. În Rodnei, etajul alpin ocupă stâncăriile care au altitudine de peste (1950) 2100 metri. Dar cum de oare pietrele acestea s-au înălţat să formeze un Munte? Ce forţe le-au creat, ce le transformă în continuare? Din câte ştim, orogeneza alpină care a dus la formarea lanţului muntos alpino-carpato-himalaian, a început ridicarea acestul lung edificiu muntos încă în jurasic (210-140 milioane de ani în urmă), având o perioadă accentuată la paroxism în cretacic (140-66 milioane de ani în urmă). De la sfârşitul cretacicului, marile compartimente carpatice cristaline rămân nişte masive rigide, dure, nemaifiind afectate decât de mişcări alternative de ridicare şi de coborâre în bloc. În neogen (25-1,7 milioane de ani în urmă) s-au produs mişcările care au dus la cutarea şi exondarea flişului extern iar relieful mai vechi suferă o înălţare generală de-a lungul Carpaţilor; totodată, încep erupţiile care au dus la formarea lanţului muntos vulcanic Igniş-Gutâi-Ţibleş-Călimani. Frumoase fenomene, naşterea şi creşterea munţilor… Dramatice trebuiau să fie acele atmosfere ale exploziilor şi scurgerilor de lave, de depuneri de straturi groase de cenuşă vulcanică, a stivelor de piroclastite, un peisaj fumegând fierbinte şi consolidându-se în lanţul vulcanic acum atât de liniştit…

Stâncăriile sunt locuri unde rocile apar la suprafaţă, stânci in situ monolitice sau bolovănişuri/ grohotişuri formate din blocuri mai mici sau mai mari, fragmentate/ sfărâmate/ sparte de acţiunea în timp a eroziunii. Pe lângă stâncăriile din vârfuri de munte, pot apărea stâncării azonale, situate în celelalte etaje de vegetaţie (molidiş, făgete, gorunete etc.). Depinzând de roca din care sunt formate, se pot deosebi stâncării sedimentare/ calcaroase, vulcanice şi metamorfice.

Stâncăriile calcaroase apar în Munţii Rodnei (cum ar fi Piatra Rea) şi în Munţii Maramureşului (spre exemplu Cearcănu Prislopului). La poalele versanţilor calcaroşi se formează trene de grohotişuri. Calcarul, o rocă uşor carstificabilă, prezintă peşteri cum este spre exemplu Peştera Izvorul Izei, precum şi formaţiuni exocarstice, pereţi abrupţi cum apar la defileul Izei etc. Stâncile calcaroase au o floră calcofilă caracteristică, instalată pe treptele, polițele şi în nişele unde se poate acumula o mică cantitate de sol. Floarea de colţ sau floarea reginei (Leontopodium alpinum) se poate vedea în asemenea habitate, mai cu seamă pe brânele calcaroase… inaccesibile… unde a putut supraviețui prezenței umane.

Stâncăriile metamorfice sunt dominante în etajele înalte ale Munţilor Rodnei şi Munţilor Maramureşului. Există blocuri monolitice uriaşe, dar şi zone acoperite de blocuri mai mici, pietrele fiind nude sau acoperite de cruste de licheni, uneori de sol, iarbă, trecând la altitudini mai joase în tufărişuri şi păduri, unde stâncile devin din ce în ce mai puţin vizibile, fiind acoperite de sol în strat din ce în ce mai consistent.

Stâncăriile vulcanice sunt prezente în etajele înalte ale Munţilor Igniş, Gutâi, Ţibleş. Există platouri întinse, pereţi cvasi-verticali cum este Piatra Tisei, Piatra Goală, formaţiuni impresionante cum este Creasta Cocoşului.

Oare ce specii sunt acestea care trăiesc în condiţiile munţilor înalţi, în stâncăriile reci ale Carpaţilor? “Structura geomorfologică a întregului lanţ carpatic prezintă unele particularităţi care determină repartizarea elementelor floristice şi faunistice alpine, cu totul deosebit faţă de alte sisteme muntoase din Europa. Vârfurile şi platourile de altitudini alpine se înşiră în cea mai mare parte de-a lungul unei singure axe, întreruptă de numeroase văi transversale, adânci, care îngreuiază sau împiedică complet schimbul de indivizi şi specii aparţinând asociaţiilor de plante şi animale stenobionte, adaptate la condiţiile specifice acestor altitudini. Flora şi fauna subboreală de la periferia Bazinului Panonic din timpul ultimelor glaciaţiuni au avut un caracter unitar. Acest fapt reiese din numărul mare al speciilor comune tuturor masivelor carpatice. Încălzirea treptată postglaciară a împins această floră şi faună spre altitudini tot mai mari, alcătuindu-se astfel populaţii izolate pe toate masivele care depăşesc altitudinea de 1.700-1.800 m. De la această limită în sus întâlnim astăzi trei categorii de plante şi animale: -specii care se găsesc pe toate masivele şi care, în ciuda izolării îndelungate, şi-au păstrat caracterele iniţiale comune; -specii care au existat odinioară pe toate masivele şi care nu au putut rezista condiţiilor modificate de mediu până în zilele noastre decât pe unele masive; -specii care, în urma izolării îndelungate, prezintă diferenţe de forme şi culori, desene sau alte caractere morfologice şi biologice de la un masiv la altul. (König Fr., 1969)”.

Solul şi vegetaţia alpină ocupă suprafeţe restrânse, dominante fiind fitocenozele saxicole, pajiştile alpine primare cu adaptări crio-xerofile cerute de condiţiile reci-oligoterme ale acestor înălţimi. Există pajişti unde covorul vegetal are doar înălţimea de 2-5 cm… Zăpada acoperă aceste arii timp de 7-9 luni pe an, existând şi văgăuni nordice unde nu se topeşte deloc în verile mai reci. Pajiştile alpine primare sunt reprezentate de vegetaţia asociaţiilor pioniere iniţiale, care populează stâncăriile, platourile şi grohotişurile alpine fixate sau semifixate şi care apără stratul subţire de sol de rapida erodare de ape şi vânt. În etajul alpin se poate observa evoluţia pajiştilor, stadiile succesive ale procesului de populare, fixare/ formare de sol şi înierbare a pietrişurilor şi grohotişurilor arătând succesiunea, pornind de la grupări simple spre altele mai complexe. În Rodnei apare Lychnis (Silene) nivalis, o plantă endemică pentru acest munte; o specie descoperită spre finele secolului 19, Saussurea porcii nu a mai fost regăsită în deceniile recente, probabil că această plantă endemică a dispărut din Rodnei, deci de pe Planetă…

Printre stâncăriile maramureșene este o ocazie rară observarea fluturaşului de stâncă (Tichodroma muraria), o pasăre insectivoră cu penaj cenuşiu cu aripi roşu-negru-alb, o minunăţie prin raritatea dar și splendoarea ei; în Maramureş am avut ocazia să o văd o singură dată, în Rodnei, în căldarea lacului Iezer aproape de creastă… în iunie 1998, dealtfel nu cunosc altă semnalare a speciei în Maramureş. Zborul fluturaşului de stâncă îl face asemănător cu un uriaş fluture, caracteristică de unde îi provine şi numele. În sezonul cald urcă în munţi până spre vârfuri, unde îşi construieşte cuibul prin crăpături de stâncă; în sezonul rece se retrage spre văi, apărând pe ruine, uneori intrând şi pe clădirile din oraşe.

În stâncării şi grohotişuri alpine şi subalpine ale Carpaţilor cuibăreşte şi brumăriţa de stâncă (Prunella collaris). În habitate stâncoase de la diferite altitudini cuibăreşte pietrarul sur (Oenanthe oenanthe), dar apare şi codroşul de munte (Phoenicurus ochruros), o pasăre ubicvistă, care cuibăreşte şi în păşuni, fânaţe şi localităţi. Acvila de munte (Aquila chrysaetos) foloseşte stâncăriile şi păşunile alpine şi subalpine ca locuri de vânătoare, în Maramureş această pasăre cuibărind mai cu seamă în păduri. Stâncăriile… Pereţii verticali cu surplombe şi platforme greu accesibile sunt importante locuri de cuibărit pentru unele specii de păsări răpitoare de zi şi de noapte. Dintre păsările răpitoare de zi, vânturelul roşu (Falco tinnunculus), este o specie frecvent vizibilă prin preajma acestor pereţi de piatră. Fluturând aripile în zbor la punct fix, se poziţionează deasupra terenului de vânătoare, observând orice mişcare a rozătoarelor sau şopârlelor care le pot deveni pradă. Acest şoim cuibăreşte în cuiburi părăsite de cioară, sau pe poliţe de stânci, dar asemănarea clădirilor înalte din oraşele mari cu stâncăriile, i-a permis cucerirea mediului de viaţă urban: cuibăreşte pe biserica catolică din centrul Clujului, la fel şi în acoperişul Parlamentului de la Budapesta. Mult mai rar este șoimul călător (Falco peregrinus), care cuibărește uneori în munții Gutâi.

Păsări care cuibăresc în stâncării (acvile, şoimi, vânturei, corbi etc.) sunt deranjate de căţărători care pitoneaza trasee de căţărare. Desigur, în majoritatea cazurilor acest impact uman nu este făcut cu rea-voinţă, dar prezenţa frecventă a căţărătorilor pe stâncile utilizate pentru cuibărit, duce la părăsirea locului de către păsările sensibile…

Dintre mamifere, stâncăriile de altitudine mare sunt locuite spre exemplu de chiţcanul alpin (Sorex alpinus) și şoarecele de zăpadă (Microtus nivalis) etc. Caprele negre (Rupicapra rupicapra) sunt şi ele prezente în aceste habitate ale stâncăriilor alpine şi subalpine, medii la care sunt bine adaptate; dar, când braconierul umblă după ele cu carabina sau mitraliera… ajung aproape de prăpastia dispariţiei. Deşi capra neagră intră în păduri şi printre jnepenişuri, şi paşte iarba păşunilor alpine şi subalpine, este evident un animal pentru care stâncăriile reprezintă o componentă importantă a mediului de viaţă, fiind puternic adaptată deplasărilor pe stânci; aici se refugiază din faţa prădătorilor, aici se simte la ea acasă. Capra neagră s-a retras pe înălţimile montane ale Eurasiei, concomitent cu încălzirea climatului postglaciar. Trăind azi ca relict glaciar pe înălţimile muntoase, este cunoscut în stare fosilă în Cuaternarul Podişului Transilvaniei.

De sus, de pe vârfuri, poţi vedea scena mare a peisajului, substratul abiotic acoperit de cuvertura ecosistemelor, iar oameni ca nişte furnici mici, nici nu se văd. De aici, privind în jurul nostru, vedem până la limita orizontului şi ştim că şi dincolo de acesta, pe toată Planeta, se întinde un strat subţire format din organisme vii, Biosfera. Ei sunt, şi noi suntem, urmaşii primelor fiinţe, care au apărut acum cca. 3,6 miliarde de ani, iar de atunci au luptat cu condiţiile abiotice ale mediului, dar şi între ele, pentru a supravieţui şi a procrea, a lăsa urmaşi în generaţia următoare. Privite pe ansamblu, organismele evoluează de la simplu la complex, în imensa perioadă care a stat la dispoziţia evoluţiei viului, în ultimele 3,6 miliarde de ani… de până acum… iar povestea merge mai departe! Cu trecerea timpului, unele specii se modifică puternic, altele mai puţin semnificativ, iar altele cvasi-imperceptibil. Speciile se transformă, astfel se nasc noi specii, dintre care unele pot avea succes pe o perioadă lungă, altele ‘slăbesc’ dar persistă o perioadă mai consistentă sau mai scurtă, ori se sting…

În după-amiezile liniştite, pe vârf simţi cum adierea vânturilor de vest te mângâie şi alungă norii adunaţi deasupra Carpaţilor. Acolo jos, fiinţe umane speră o viaţă mai bună. Şi tot aşa, alte miliarde de fiinţe, din diferite specii, doresc să trăiască, doresc să supravieţuiască. De aici de pe vârf te uiţi la peisaj şi ştii că jos, sub tine, îşi trăiesc zilele fiinţe extrem de diferite, de la Acvilă la Zâmbru, de la brad la bacterii, de la ursul care se odihneşte în desiş, la viermi intestinali, ori ciuperci parazite în zona inghinală a şoarecelui de pădure, de la larve de fluturi care rod frunze, la cinteze care cântă neobosite şi puieţi de molid care se luptă cu ceilalţi puieţi şi cu alte plante, pentru a ajunge în locul bătrânului molid doborât de vânt. Deşi aparent diferite, toate fiinţele sunt echivalente prin dorinţa de a trăi. Şi trebuie să şti că şi de tine, de fiecare decizie a ta, depinde viitorul lor, viitorul omului, a ecosistemelor în care noi/ ele trăim, Vieţuim.

Dacă dorim să avem o părere realistă asupra cauzelor care au dus la existența peisajului stâncos alpin, cu circuri și văi glaciare, cu grohotișuri și morene… este necesară înțelegerea transformărilor globale ale căror manifestare locală maramureșeană sunt acestea. Glaciaţiuni. Glaciaţiunea Cuaternară. Modelarea glaciară şi periglaciară a reliefului…

Ascuns printre nori, muntele este apărat multă vreme din an de zăpezile groase ce limitează accesul celor care nu vor să-şi rişte viaţa printre avalanşe, frig sau epuizare. Cel ce urcă însă, poate avea posibilitatea de a contempla pădurea îngheţată, de a admira strălucirea cristalelor de gheaţă, de a cunoaşte o lume ascunsă “omului de rând”. Molizii, cu forma lor conică şi cu crengi elastice, în general nu se rup sub greutatea zăpezii, deoarece aceasta nu se poate acumula în cantitate mare pe arbori. Multe animale au migrat spre zone mai sudice sau la altitudine redusă, altele hibernează sau circulă doar pe sub zăpadă. Îţi dai seama cât de grea trebuie să fie viaţa pentru râşii din zonă. Dacă râsul reuşeşte să prindă un iepure, are energie destulă pentru a supravieţui două sau trei zile şi 2-3 nopţi glaciale, cu lună albastră şi frig “care pătrunde repede până la oase”. Dacă între timp nu prinde altă pradă, atunci asta a fost ultima iarnă… şi fulgii de zăpadă continuă să cadă… la fel ca înainte… şi totul merge înainte.

Mai sus, eşti captivat de splendoarea peisajului alpin îngheţat. Aproape totul este acoperit de zăpadă şi gheaţă; cornişe mari se formează în unele locuri, iar în altele zăpada este măturată de vânturi. Cine urcă în singurătatea acestor munţi, mai târziu, prin luna mai, atunci când primăvara deja trecuse în etajul satelor de la baza muntelui, vede zăpada groasă prezentă încă la aceste altitudini. În scurta perioadă din mijlocul verii, în cele mai calde luni ale anului, gheaţa din Rodnei se topeşte în totalitate, iar în anii mai reci aproape în totalitate. Azi, petecul de zăpadă ce nu se topeşte nici în mijlocul verii, ne aduce aminte de gheţarii din trecut care cândva modelau peisajul. Este uşor să ne dăm seama că o scădere a temperaturii de doar câteva grade ar avea ca efect acumularea gheţii şi zăpezii de la an la an, şi din nou ar apărea gheţari activi instalaţi pe versanţii nordici. Ne putem lesne închipui cum arăta zona în urmă cu câteva zeci de mii de ani, când gheţarii activi modelau relieful acestor munţi.

 Munţii Rodnei trebuie respectaţi, ca orice munte mare. Cei care cred că printr-o tură de iarnă au învins muntele, jalnic se înşeală. Au avut noroc. Doar atât. O avalanşă poate porni când nici nu te aştepţi, luând cu sine totul din calea sa. Avalanşele pornesc când forţa gravitaţională este mai mare decât aderenţa la substrat a straturilor de zăpadă. Fiecare fulg de zăpadă este unic, ca şi amprentele digitale, având o morfologie dependentă de condiţiile meteorologice din momentele formării fulgului respectiv. Forma fulgilor se schimbă după ce ei se depun, starea stratului de zăpadă evoluând sub influenţa condiţiilor meteorologice. Masele mari de zăpadă acumulată, pot porni şi aluneca la vale în avalanşe, pe versanţii de 25-45 grade, unde viteza deplasării poate atinge 300 km pe oră. Avalanşele de zăpadă formează culoare de avalanşe, prin repetarea acestui fenomen în aceleaşi văi. Îţi poţi închipui uriaşa forţă a avalanşelor, dacă pe la începutul verii, când zăpada este topită în mare parte, vezi crengile de jneapăn, de altfel foarte elastice, rupte de aceste avalanşe. Avalanşele pot rupe copacii, rămânând doar aşchii şi fragmente de trunchiuri din molizi sau zâmbrii odată falnici. Aceasta este puterea muntelui şi a zăpezii. Să nu mai amintesc de dislocarea bolovanilor, a stâncilor din pereții aceia atât de impunători… așa cum a fost în urmă cu câțiva ani o mare cădere de grohotiș și bolovani în zona Pietrei Albe în vecinătatea stației meteorologice de pe pragul căldării glaciare a Iezerului… locul unde aveam obiceiul să ne punem corturile în copilărie, acum fiind acoperit de stive groase de piatra…

În zona nordică a Munţilor Rodnei există urme evidente ale glaciaţiunii cuaternare (1,9 milioane de ani în urmă, până în prezent), reprezentate de circuri şi văi glaciare cu profil longitudinal în trepte şi profil transversal în formă de U, custuri zimţate, blocuri eratice, morene frontale şi laterale etc. Unele circuri adăpostesc lacuri glaciare. Formele periglaciare sunt reprezentate de glacisuri, potcoave nivale, câmpuri de blocuri, grohotişuri, culoare de avalanşe etc. Relieful glaciar este prezent în special în bazinele a 5 văi principale: Fântâna cu Cimpoiasa, Negoiescu, Repedea, Pietroasa şi Dragoş.

Pentru a înţelege formarea reliefului glaciar din Rodnei, este necesară o prezentare mai amplă a fenomenului glaciar în general. Glaciaţiunile sunt perioadele de răcire generală a climatului, de “drastică” scădere a temperaturii medii anuale (care devine mai coborâtă cu doar câteva grade C). Răcirea duce la formarea calotelor glaciare pe uscaturile continentale, fenomen care se repetă mai mult sau mai puţin ritmic în istoria planetei noastre. Glaciaţiunile apar la intervale de 190-250 milioane de ani, fiind despărţite de lungi perioade calde, în timpul cărora nu există calote polare de gheaţă. Dacă actualmente climatul planetei ar fi mai cald şi nu ar exista calote glaciare şi gheţari activi în munţii înalţi, chiar şi la Ecuator, oare cine ar crede că gheaţa a fost capabilă să modeleze munţii, schimbând caracterul peisajului şi producând modificări atât de drastice?

Teoriile care încearcă explicarea motivului de declanşare a unei răciri glaciare argumentează cu: 1. cicluri astronomice, schimbările orbitei Terrei în jurul Soarelui între o orbită cvasicirculară şi o orbită alungit-eliptică. Atracţia gravitaţională exercitată de planeta Jupiter, face ca orbita Pământului să fie când mai eliptică, când să devină cvasicirculară (Mészáros M., 1984). În perioadele când orbita este eliptică, ca şi în etapa actuală, în periheliu, în fiecare an în perioada când Pământul se apropie de Soare, primeşte mai multă energie, care duce la topirea zăpezii proaspete, aceasta neputându-se acumula. Când orbita devine eliptică alungită, emisfera care are iarna în fiecare an în perioada cât planeta este în afeliu (mai departe de Soare), poate suferi o răcire glaciară. Actualmente, Pământul se află cel mai aproape de Soare în ianuarie şi cel mai departe în luna iulie; 2. variaţii periodice ale înclinării eclipticii, adică modificarea unghiul format de axa de rotaţie a Pământului cu planul orbitei circumsolare. Se consideră că în ultimii 600.000 ani, acest unghi a variat între 24°28′ şi 20°00′. Datorită înclinării axei, o zonă polară primeşte mai puţină radiaţie solară, putându-se instala o perioadă glaciară; 3. fluctuaţii ale activității solare, respectiv a cantităţii de radiaţie emise de Soare; 4. traversarea unui nor de praf cosmic de către Sistemul Solar, pe parcursul traseului său în Galaxia noastră, care ar duce la scăderea cantităţii de radiaţie solară ce ajunge la suprafaţa planetei; 5. mişcări orogene de ridicare a unor catene montane, pe care s-au putut forma gheţari; 6. vulcanism intens care prin cenuşa vulcanică împrăştiată de vânturi în atmosferă, ecranează pătrunderea radiaţiei solare la suprafaţa planetei, ducând la scăderea temperaturii medii; vulcanul Sumbava (Tamboro) care a erupt în 1815, a injectat în atmosferă 308 miliarde kmc de cenuşă vulcanică, iar Kracatau, erupt în 1883, a injectat “doar” 18 miliarde de kmc, particulele fine ajungând la 80 km altitudine; vulcanul St. Helen (USA) erupt în 1980, după “un somn” de 123 ani, a produs cenuşă vulcanică care în 15 zile a înconjurat planeta; comparativ cu masa lavei scurse din vulcan, în atmosferă poate ajunge de 10-100 de ori mai multă materie; după erupţii mari sau repetate, temperatura medie a scăzut temporar cu 0,5-1 °C; 7. răspândirea organismelor autotrofe (fitoplancton în oceane şi vegetaţia luxuriantă a uscatului) care au extras bioxid de carbon din atmosferă, reducând concentraţia acestuia şi implicit eficienţa “efectul de seră” care anterior menţinea crescută temperatura, sau alte tipuri de modificări ale compoziţiei atmosferei, a raportului gazelor cu variate efecte de seră; 8. deplasări ale polilor planetei; 9. modificări ale configuraţiei uscatului şi ale oceanelor datorate deplasării plăcilor, care au dus la o situaţie mai favorabilă formării calotelor glaciare; etc. Este de înţeles că episoadele glaciare pot fi consecinţa unor combinaţii ale motivelor amintite, sau a altor cauze… iar “calculele sigure” care să prevadă efectul acestor transformări naturale suprapuse peste influențele antropice (ardere de combustibili fosili, distrugerea pădurilor și a altor ecosisteme), … prezintă un puternic caracter de incertitudine: “este dificil de prevăzut, în special, viitorul”.

Glaciaţiunile din trecutul îndepărtat sunt cunoscute prin depozitele de tillite rămase în urma lor. Till-ul glaciar este un depozit morenic eterogen format prin acumularea materialului din morena de fund a calotelor glaciare, cuprinzând blocuri eratice, bolovani, nisip şi argilă, amestecate sau stratificate şi relativ sortate. Pe baza tillitelor s-au putut contura arealele afectate de glaciaţiunile din trecutul geologic al planetei. Glaciaţiunile au lăsat stânci cu suprafeţe scrijelite de sfărâmăturile de piatră cărate de gheaţă, paleovăi etc. Au existat cel puţin patru glaciaţiuni proterozoice (perioada de acum 2.600-570 milioane de ani); apoi, în paleozoic a urmat glaciaţiunea din Cambrianul inferior, apoi glaciaţiunea Ordoviciană (în urmă cu cca 440 milioane de ani), precum și glaciaţiunea din Paleozoicul Superior (Carbonifer-Permian inferior) în urmă cu 320-250 milioane de ani.

Glaciaţiunea Cuaternară a urmat perioadei Terţiare, când climatul a fost mult mai cald decât cel actual. Glaciaţiunea Cuaternară a fost rezultatul unei răciri treptate a climatului, care a debutat în Terţiar, cu mult înainte de Cuaternarul propriu-zis. Urme ale răcirii climatului, există în Antarctica începând cu 42-35 milioane de ani în urmă, iar urmele din Alaska au 10 milioane ani vechime. În Emisfera Nordică, în Terţiar a avut loc o răcire lentă dar continuă a climatului; astfel, în Europa Centrală climatul subecuatorial din Eocen, a devenit subarctic în Cuaternar. Răcirea climatului (cu cca 2,5 °C faţă de climatul actual, cu o temperatură medie actuală de 14 °C), a dus la acumularea gheţii şi formarea calotelor glaciare. Astfel, 25-30% din suprafeţele de uscat ale planetei au fost acoperite de gheaţă continentală, care forma calote de mari dimensiuni. Glaciaţiunea Cuaternară a fost de dimensiune planetară, gheaţa acoperind cca 87 milioane kmp (comparativ, actualmente gheaţa acoperă 16,24 milioane kmp). Suprafaţa de uscat acoperită de gheaţă era de cca 40-44 milioane de kmp, restul gheţii acoperind suprafeţe marine şi oceanice. În Emisfera Nordică, gheaţa acoperea cca 50 milioane de kmp, faţă de care suprafaţa acoperită de gheaţă actualmente în Emisfera Nordică, este de cca 15%.

În perioada Cuaternară propriu-zisă, de scurtă durată, de doar 1,9 milioane de ani, amploarea glaciaţiunii a fost mai mare decât în perioadele anterioare, gheaţa acoperind şi o parte importantă a Eurasiei şi a Americii de Nord. Gheaţa atingea în unele locuri câteva mii de metri grosime, acoperind în Europa 6-6,5 milioane kmp, iar în America de Nord 15 milioane kmp (Mészáros M, 1984). În America de Nord există depozite de morene de 150 m grosime. Nordul Europei era asemănător cu ceea ce poate fi văzut azi în Groenlanda, uscatul fiind acoperit de o calotă continuă, străpunsă din loc în loc de nunatakuri, de vârfurile înalte ale munţilor… Dacă în timpul răcirilor cuaternare, Emisfera Nordică avea calote de gheaţă mai mari, comparativ cu situaţia actuală, de 5,5 ori ca volum şi de 12 ori ca suprafaţă, atunci în Emisfera Sudică volumul şi suprafaţa calotei polare avea aproximativ aceeaşi parametri cu cei din zilele noastre, deoarece gheaţa antarctică nu putea înainta compact… fiind sfărâmată de mările agitate. Glaciaţiunea cuaternară a lăsat urme foarte vizibile în peisajul geografic al Emisferei Nordice precum şi în structura faunistică şi floristică a uscaturilor.

În Cuaternar, în zonele înalte ale Munţilor Pirinei, Alpi, Carpaţi, Balcani, Caucaz, ca şi în munţii înalţi ai altor continente, s-au instalat gheţari, care prin eroziune glaciară şi prin acumularea glaciară au remodelat peisajul anterior. În Cuaternar s-a produs o succesiune de fluctuaţii climatice, de faze glaciare cu climat mai rece decât cel actual, între care au fost faze interglaciare cu temperaturi mai mari sau egale cu cele din perioada actuală. Actualmente noi ne aflăm, deci, într-un stadiu interglaciar. În stadiul interglaciar anterior, în urmă cu 120.000-130.000 de ani, temperatura medie era mai mare cu 2 °C, faţă de cea actuală. În Europa trăiau rinoceri, hipopotami, elefanţi etc., iar oamenii se acopereau cu piei de animale, aveau ciomege şi “cuţite” de cremene. Pe acest considerent, constatând că faze glaciare au venit şi au trecut, putem prevedea că răciri climatice şi încălziri interglaciare se pot succeda în continuare. Schimbările climatice pot fi lente, dar ele pot fi şi extrem de bruşte, ceea ce înseamnă că nu este exclusă instalarea unei noi etape glaciare într-un interval scurt de schimbări radicale, care se derulează în câţiva ani sau zeci de ani.

 Concentraţia atmosferică de CO2 a fost în perioadele interglaciare de 280 ppm şi de 180 ppm în perioadele glaciare. Perioadele glaciare au avut o concentraţie atât de mică a acestui gaz vital pentru plante, încât era aproape de concentraţia minimă necesară pentru ca acestea să îl poată absorbi şi deci să supravieţuiască. De circa 10 milioane de ani au apărut plantele cu metabolism de tip C4, mai eficient în extracţia de CO2 decât metabolismul de tip C3, al plantelor anterior dominante (J. Lovelock, 1991).

Subîmpărţirea glaciaţiunii cuaternare. Subîmpărţirea clasică a glaciaţiunii cuaternare, bazată pe studiile realizate în Alpi, a dus la un număr de 4 iar ulterior 6 glaciaţiuni (Würm, Riss, Mindel, Günz, apoi fiind adăugate Donau şi Biber). Pentru nord-vestul Europei, au fost descrise pentru “glaciaţiunile de calotă”, fazele Elster, Saale şi Vistula. În America de Nord, au fost descrise fazele glaciare Nebraska, Kansas, Illinois şi Wisconsin. Aceste etape erau cvasiparalele pe continente diferite, precum şi privitor la munţi şi zonele nordice, corelarea acestora fiind realizabilă. Biber s-a derulat cu cca 1,9 milioane de ani în urmă; Donau a fost în urmă cu cca 1,75 milioane de ani; Günz = Nebraska a fost în urmă cu cca 1 milion de ani; Mindel = Elster = Kansas, în urmă cu cca 450.000 de ani; Riss=Saale=Illinois a fost în urmă cu cca 150.000 de ani; Würm = Vistula = Wisconsin, a fost în urmă cu 10.000-80.000 de ani. Dintre etapele glaciare, se consideră că Riss a fost cea mai rece.

Toate aceste etape au fost contestate în parte, considerându-se că au existat fluctuaţii climatice mult mai numeroase. Aceste fluctuaţii prezentau stadii glaciare lungi de cca 80.000-90.000 de ani întrerupte de faze interglaciare de 10.000-15.000 de ani. Studiile mai noi arată că în ultimele 2 milioane de ani, au existat numeroase pulsaţii, astfel încât gheţarii au avansat şi s-au retras de peste 20 de ori în Emisfera Nordică. În etapa de amorsare a gheţarilor montani, concomitent cu răcirea verilor creştea cantitatea de zăpadă în zona de acumulare a gheţii; gheţarii formaţi în zonele înalte ale munţilor au cucerit ulterior văile şi s-au extins pe teritoriile joase, formând calote întinse. În urmă cu 25.000 de ani a fost o extrem de puternică răcire climatică. Acum 17.000 de ani, calota scandinavă acoperea un mare teritoriu, cuprinzând vestul Rusiei actuale, Polonia, Germania, iar la sud ajungea până la Londra. Gheaţa poate transporta blocuri de rocă de greutăţi enorme. Blocurile eratice sunt blocuri de stâncă de mari dimensiuni, care au fost transportate de gheaţă iar apoi, după topirea acesteia, depuse la depărtare de locurile de provenienţă, astfel că acum aceste blocuri diferă din punct de vedere geologic de rocile pe care au fost depuse. Unele blocuri eratice care au fost înglobate şi transportate de calotele glaciare şi mai apoi depuse pe teritoriul actual al Scoţiei şi Americii de Nord, ating lungimi de 300-800 m, lăţimi de 100-300 m şi înălţimi de peste 100 m. (Băltenu D., 1984).

Încălzirea postglaciară. Comparativ cu Europa, în America de Nord încălzirea postglaciară este mai târzie, începând doar cu 8.000 de ani în urmă; gheaţa de pe Peninsula Labrador s-a topit în urmă cu 5.700 de ani, iar din Golful James, gheaţa s-a topit doar acum 3.000 de ani (Mészáros M, 1984). În timpurile istorice, după epoca medievală caldă, între 400-1200 era noastră, a urmat o nouă răcire temporară a climatului. Mica Perioadă Glaciară este etapa de drastică răcire a climatului între anii 1590-1850, produsă de o scădere a temperaturii medii cu cca 1 grad C faţă de media de azi, apărând ierni foarte dificile pentru “vietăţi”, când numeroşi oameni au murit, ca dealtfel animale domestice şi sălbatice; râurile vest-europene au îngheţat; anul 1816 a fost numit anul fără vară, din cauza scăderii temperaturii în anotimpului estival (Petrescu I., 1990). După mijlocul sau sfârşitul secolului XIX, sa produs o încălzire relativ importantă, astfel că retragerea evidentă a gheţarilor continuă şi în zilele noastre.

Relieful glaciar. Zonele unde temperetura medie anuală este sub 0 grade C, pot acumula zăpadă, firn şi gheaţă persistentă, care are capacitatea de a eroada, transporta şi depune materiale, deci de a modela relieful, rezultând un relief glaciar. Actualmente, limita altitudinală la care există gheţari persistenţi, este de cca 5.000 m în zona ecuatorială, la cca 3.000 m în zona temperată şi la nivelul mării în zonele polare, unde chiar şi pe suprafaţa Oceanului Arctic se formează un strat compact de gheaţă, să nu mai vorbim de Antarctica acoperită de calota sa enormă.

Gheţarii actuali din Alpi şi din alte zone montane înalte, sunt resturile utimului stadiu glaciar. Azi, gheţarii montani ocupă cca. 0,6 % din suprafaţa planetei. La gheţarii montani-alpini activi se poate deosebi un circ glaciar unde zăpada se acumulează transformându-se în gheaţă, precum şi o vale de scurgere. Peisajul alpin şi subalpin modelat de gheaţă este rezultat prin procesele de eroziune glaciară, transport şi acumulare. Iniţial, zăpada din ninsori, din avalanşe, sau zăpada spulberată de vânt, se acumulează pe suprafeţe plane sau concave preexistente. Dezgheţul stratului de zăpadă de la suprafaţa încălzită în timpul zilei şi infiltrarea apei rezultate spre interiorul masei de zăpadă, precum şi presiunea din profunzime, duc la o compactare importantă, la eliminarea treptată a marii părţi a aerului, la apariţia stivelor groase de firn. Firnul este zăpadă puternic consolidată, provenită din iernile precedente, deci zăpadă care nu s-a topit în timpul verii. Firnul este o stare intermediară, de transformare a zăpezii în gheaţă. Din firn se formează ulterior gheaţă (în munţi înalţi, spre exemplu în Alpi, actualmente acest proces durează 25-40 de ani, iar în zonele polare acelaşi proces necesită 150-200 de ani). Încorporarea de gelifracte, de sfărâmături de rocă, duce la formarea névé-ului. Modelarea reliefului prin cantitatea de materiale deplasate dintr-o arie, este realizată nu doar de gheaţa în sine ci de sfărâmăturile de roci care sunt în parte înglobate în masa gheţii, dar în parte scrijelesc şi erodează substratul pe care sunt trase odată cu alunecarea gheţii la vale. Această gheaţă care încorporează fragmente de roci, formând gheţari de circ şi de vale, îşi exercită uriaşa forţă, deplasarea gheţii scobind versanţii (în special pe cei nordici în munţii din Emisfera Nordică) ducând la sculptarea unui circ glaciar din ce în ce mai mare, în zona de acumulare a gheţii.

Un gheţar este o masă de gheaţă provenită din acumularea zăpezii, gheaţa deplasându-se pe uscat, curgând ca un râu de gheaţă pe fundul văii glaciare. Limba gheţarului prezintă crevase, crăpături adânci, datorate mişcărilor gheţii spre vale, precum şi zone topite datorate fragmentelor mărunte de roci sau alte corpuri care se încălzesc mai repede şi topesc gheaţa din jurul lor. Gheaţa, alunecând gravitaţional la vale, îşi schimbă permanent forma şi aspectul general. Curgerea gheţii transportă în jos sfărâmăturile de rocă, scobind văi glaciare cu profil caracteristic în U, pe unde coboară limba gheţarului. Viteza de deplasare a gheţii este foarte diferită. În Alpi au fost înregistrate înaintări ale gheţii cu 40 metri pe an, iar în Alaska un gheţar a prezentat o viteză mare de curgere a gheţii, care a parcurs 24 kilometri într-un an (Bălteanu D., 1984).”Gheţarii din Alpi înaintează cu 0,14 m pe zi, cei din Himalaia cu 2-4 m pe zi, iar cei de pe coastele vestice ale Groenlandei, au viteze de 10-40 m pe zi. (I. Mac, 1996)” Capătul limbii gheţarului ajuns la altitudinea cu temperaturi la care gheaţa se topeşte, depune fragmentele de roci, rezultând morene terminale.

În 1991 în gheaţa din Alpii Austriei, lângă localitatea Ötztal, a fost descoperit corpul îngheţat al unui bărbat care a trăit în epoca bronzului, în urmă cu 5.000 de ani. Lângă el au fost găsite fragmente de lemn şi de metal, resturi ale uneltelor din epoca bronzului, mărturii ale apartenenţei lui la acea epocă.

Gheţarii au fost împărţiţi în mai multe tipuri şi subtipuri, dintre care gheţarii de tip alpin sunt caracteristici sistemului muntos Alpino-Carpatic, fiind astfel cei prin cunoaşterea cărora se poate înţelege formarea reliefului glaciar din Munţii Rodnei. Aceşti gheţari au o zonă de acumulare în circul glaciar şi o zonă de scurgere reprezentată de limba gheţarului care se topeşte la o anumită altitudine, depunând morene. În Alpi, lungimea actuală a limbilor de gheaţă poate fi de 10-30 km. Din Carpaţi coborau limbi glaciare de 4-6 km lungime şi 500-600 m lăţime.

Circurile (căldările) glaciare, numite zănoage de către localnici, pot fi simple, circuri complexe, în trepte, complexe de circuri. Circurile se aseamănă cu nişte amfiteatre de mari dimensiuni. În partea superioară a circurilor glaciare se conturează pereţi abrupţi, povârnişuri puternice, cu stâncării la zi sau acoperite de vegetaţie, care mai jos trec în trene de grohotişuri ce prezintă pantă mai redusă, realizând tranziţia către fundul circurilor. Bazinul circului rezultă prin eroziunea areolară a masei de gheaţă, iar pragul închide circul în aval. Diferenţa de nivel din cadrul unui circ poate atinge 150-300 m. Fundul circurilor este situat la 1.800-2.250 m alt., aici existând morene, forme de relief crionival, microdepresiuni cu lacuri glaciare sau mlaştini reţinute de baraje care acţionează ca o barieră în calea scurgerii apei. Lacurile glaciare s-au format în urma topirii gheţarului, din apă care se acumulează în bazin. Aceste lacuri persistă până când apa străpunge pragul glaciar prin eroziune, astfel încât bazinul este drenat. Pe lângă circurile glaciare, există şi circuri glacio-nivale, între 1.500-1.900 m alt. Custurile sau crestele glaciare sunt formate prin îngustarea interfluviilor datorită lărgirii circurilor glaciare în perioada activă a ghețarilor, până ce aceste interfluvii ajung la aspectul unei lame zimțate sau muchii foarte înguste, prezentând martori de eroziune cu aspect conic, de vârfuri ascuţite sau stânci izolate. Custurile se interpun între circuri glaciare alăturate şi opuse.

Văile glaciare, sunt frecvente în special pe versanţii nordici a masivelor carpatice, deoarece gheţarii carpatici (ca şi ceilalţi gheţari montani din Emisfera Nordică) au avut o dezvoltare mai mare pe pantele nordice, mai reci, ale munţilor. Eroziunea glaciară se exercită atât lateral cât şi în adâncime, fiind dependentă de cantitatea de gheaţă, de pantă, de morfologia generală a terenului şi structura petrografică. Văile glaciare se desprind din circurile glaciare prin praguri glaciare, praguri pe care adesea se formează câte o cascadă. Aceste văi largi şi adânci, săpate de limbile glaciare, au profile transversale în U, albia având fundul plat şi pereţii subverticali, iar profilul longitudinal este sacadat, prezentând trepte, formate din rupturi de pantă, care sunt tronsoane abrupte în zonele unde valea este îngustată şi segmente de echilibru cu pantă mică, unde valea glaciară este lărgită. Văile glaciare se continuă în sectorul inferior prin văi fluviatile, create prin eroziunea produsă de apele curgătoare. Apele modelează însă şi relieful zonei înalte, remodelând peisajul preexistent.

Scrijelirea şi şlefuirea substratului. În valea glaciară, curgerea gheţii care formează limba glaciară duce la smulgerea unor fragmente de rocă din substrat, şi transportarea prin târâre a acestor blocuri, ceea ce duce la scrijelirea şi strierea stâncilor de pe fundul văii, astfel că în porţiunile mai ridicate apar stânci şlefuite rotunjite sau “spinări de berbeci” şi roci mutonate ce se formează prin şlefuirea substratului de nisipuri care netezesc suprafaţa rocilor in situ. Canelurile şi striaţiunile de pe blocurile de roci striate apar ca urmare a târârii pe substrat a rocilor prinse în gheaţă. Un gheţar alpin erodează fundul şi pereţii văii în care se deplasează, funcţionând ca o bandă rulantă care adună materiale de pe fundul şi de pe pereţii văii şi le depozitează la locul de topire a gheţii, unde acestea se acumulează.

Morenele (acumulările glaciare) din Carpaţi, au fost în parte erodate, în parte acoperite de depozite mai recente. Morenele sunt acumulări eterogene (de la blocuri mari de piatră până la particule mici formatoare de argile) de materiale transportate şi apoi depuse de către gheţari: acesta a cărat cu sine şi a îngrămădit materialul morenic reprezentat de sfărâmături eterogene de roci, blocuri de dimensiuni variate, începând cu cele de mari dimensiuni până la praful extrem de fin adunat pe şi în gheaţă, acest liant argilo-nisipos incluzând blocurile mai mari. Când sfărâmăturile de roci sunt transportate pe suprafaţa gheţarului, ele se numesc morene superficiale, când ele sunt în masa gheţarului, sunt numite morene intraglaciare, iar blocurile smulse de pe substratul stâncos pe care aluneca gheţarul, împreună cu bolovanii, nisipurile şi argilele cărate, sunt numite morene de fund. Rocile care se sfărâmau în urma proceselor de gelifracţie, şi cădeau gravitaţional sau erau transportate de avalanşe de pe versanţii circului ori de pe flancurile văilor glaciare, se acumulau pe marginile gheţarului şi formau morene laterale. Morenele laterale provenite de pe pereţii văii, pot ajunge morene mediane, mai jos de locul unde două limbi glaciare confluează, fiind morene care sunt purtate în continuare pe şi în gheaţă. Tot materialul transportat, ajuns în regiunea frontală a gheţarului, este depus în momentul topirii gheţii, o parte din el fiind antrenat de apa torentului ce se formează, iar blocurile mai mari acumulându-se, formează morena frontală, care marchează limita maximă până unde a înaintat limba de gheaţă. În spatele acestui baraj constituit din material morenic şi fluvio-glaciar (mâluri, nisipuri şi pietrişuri), apa se poate acumula, formând un lac. Gheţarii carpatici s-au topit la încălzirea climatului postglaciar. Totuşi, şi azi se observă morene terminale frontale precum şi morene de fund care trădează modelarea văilor de către gheţari. Topirea gheţarilor, realizată în etape succesive, de retragere accelerată alternativ cu perioade de persistenţă la un anumit nivel altitudinal a zonei de topire a limbii de gheaţă, a dus la formarea valurilor morenice succesive, în spatele cărora pot apărea lacuri de baraj glaciar.

Prin schimbările climatice, agenţii care au rol predominant în modelarea reliefului se schimbă şi ei. Pe crestele carpatice în Cuaternar predomina modelarea glaciară a reliefului, apoi relieful glaciar a început să fie influențat de modelarea periglaciară şi eroziunea prin şiroire şi torenţialitate. Pe fondul reliefului realizat de “agresiunea glaciară”, prin remodelarea acestuia de apele provenite din topirea gheţii şi ulterior de apele cursurilor constituite, apar noi forme de relief. Morenele frontale sunt frecvent tăiate de torenţi care remaniază depozitele redepunând sedimentele sub forma unor conuri aluviale.

Relieful periglaciar (crio-nival). Zonele unde îngheţul este principalul factor modelator al formelor de relief, fără să existe depozite de gheaţă persistentă, sunt numite zone cu modelare periglaciară. Modelarea periglaciară a reliefului se petrece actualmente pe cca. 16% din suprafaţa uscatului planetei (I. Mac, 1996). Modelarea periglaciară sau crio-nivală a reliefului este rezultatul acţiunii climatului din vecinătatea gheţarilor cuaternari şi a gheţarilor actuali, precum şi climatul cvasiidentic al zonelor situate la latitudini subpolare sau în munţi la altitudine din ce în ce mai crescută spre Ecuator, chiar în teritorii unde în vecinătate actualmente nu există gheţari. Această modelare este rezultatul acţiunii zăpezii şi mai cu seamă a gerului (a cuplului îngheţ-dezgheţ). În zonele subarctice şi subantarctice, modelarea periglaciară este prezentă în zona tundrelor. În zona temperată, modelarea periglaciară este activă în arii cu altitudine de peste 1.800 m.

Dacă gheţarii pleistoceni au creat şi modelat formele majore ale reliefului, modelarea crio-nivală (periglaciară) a produs aspecte de detaliu ale reliefului care în mare parte a modificat relieful glaciar mai vechi. Rocile ajunse în contact cu factorii atmosferici, prezintă o serie de microfracturi, care se lărgesc treptat. Procesele periglaciare din ţinuturile reci, duc la dezagregarea accelerată a rocilor din cauza îngheţului şi a dezgheţului repetat. Fragmentarea rocilor este datorată în special apei care, îngheţând în fisurile/ crăpăturile şi porii stâncilor, prin creşterea volumului gheţii faţă de cel al apei cu 9%, are o incredibilă forţă, apariţia presiunilor mari exercitate asupra pereţilor fisurii ducând la tensiuni mecanice care produc gelifracţia. Prin repetarea fenomenului de macrogelifracţie, crăparea şi sfărâmarea rocilor duce la dezagregare în fragmente mai mici, colţuroase şi de dimensiuni diferite, care dau aspectul caracteristic al peisajului. Prin microgelifracţie se produce nisip şi particule care formează argile. Procesele periglaciare în timpul glaciaţiunii cuaternare, au modelat toate formele de relief neacoperite de gheaţă sau zăpadă „perenă”, situate în apropierea gheţarilor, deci abrupturile şi vârfurile înalte şi spaţiul carpatic montan dintre 1.600-1.800 m altitudine. Blocurile dispersate şi stâncile reziduale de pe versanţii actualmente împăduriţi, sunt în parte rezultate ale modelării crionivale.

Microformele de relief periglaciar, prezente în etajele înalte ale Carpaţilor noştri în special între 1.900-2.200 m alt., sunt reprezentate prin întinsele câmpuri şi trene de grohotişuri, versanţi de gelifracte, culoare, torenţi şi râuri de pietre, mări de blocuri, blocuri glisante, potcoave (morene) nivale, culoare de avalanşe, pâlnii şi nişe de nivaţie, terase şi valuri de solifluxiune, miocrodepresiuni nivale, muşuroaie înierbate etc. Formele de relief crio-nival sunt caracteristice peisajului periglaciar: 1. Nişele de nivaţie se formează pe versanţi înclinaţi, prin acumularea zăpezii pe interfluvii înclinate şi alunecarea ulterioară a zăpezii, repetat pe un traseu identic; 2. Morenele nivale se formează prin acumularea materialelor dezagregate, transportate de avalanşe sau de alunecarea lentă a zăpezii în timpul topirii ei; în spatele barajelor formate de astfel de morene se opresc din rostogolire şi bolovanii care coboară de pe versanţi, încât barajul morenic creşte; 3. Solifluxiunea este deplasarea lentă, “curgerea” pe pante a stratului superficial de sol dezgheţat şi îmbibat cu apă (molisol), care alunecă pe suportul solid al permafrostului sau al solului încă îngheţat, în timpul primăverii din zona temperată, în ariile cu modelare periglaciară a reliefului; curgerile solifluxionale dau naştere vălurilor cu aspect de zbârcitură, movilelor şi muşuroaielor înierbate; 4. Blocurile glisante se pot întâlni pe versanţi cu pante relativ reduse, presărate cu blocuri de mari dimensiuni; 5. Grohotişurile de pe platouri, culmi şi creste s-au format in situ, prin dezagregarea pachetelor de roci, sub influenţa acţiunii criogene; 6. Trenele de grohotişuri se formează la baza abrupturilor stâncoase, prin căderea liberă (prăbuşirea) sau rostogolirea gelifractelor desprinse din roca de bază; deplasarea fragmentelor de roci pe versanţi: rostogolirile sunt deplasări ale pietrelor, ale fragmentelor desprinse prin meteorizaţie, din roca in situ; avalanşele, zguduiturile produse de alunecări, cutremurele, etc., destabilizează blocurile care se deplasează gravitaţional, rostogolindu-se sau deplasându-se în salturi, la baza versanţilor formându-se grohotişuri sub formă de conuri de pietre, care au adeseori marginea lobată; masele enorme de grohotişuri sunt una dintre principalele caracteristici ale etajului de relief de la altitudine ridicată. 7. Râurile de pietre se formează prin acumularea gelifractelor de-a lungul unor jgheaburi.

Grohotişurile iniţial mobile, devin ulterior semifixate şi apoi fixate, fiind acoperite de un strat de sol înţelenit. Torenţii pot reactiva chiar şi grohotişurile care par bine fixate. În postglaciar majoritatea grohotişurilor au fost fixate şi acoperite de vegetaţie. Actualmente continuă evoluţia morfologică a formelor de relief periglaciar, deasupra limitei superioare a pădurilor.

Constatăm deci din toate acestea, că pe parcursul timpului climatul se schimbă radical, modifică peisajul, şi că în mod evident în viitor aceste schimbări ale climatului vor continua să se deruleze…. Iar noi vom avea ocazia să găsim soluții realiste de adaptare la marile transformări ale Naturii din care facem parte.

AUTOR: © dr. Peter Lengyel

fragment din cartea “Ecosisteme din Maramureș” (2007), cu unele modificări 

SURSA si mai multe foto: http://peterlengyel.wordpress.com