Pericopa evanghelică din această duminică, a noua după Pogorârea Sfântului Duh ocupă un loc aparte în calendarul Bisericii Ortodoxe prin minunea la care face referire. Fiind în continuarea pasajului evanghelic ce a fost citit duminica trecută, are directă legătură cu evenimentul înmulţirii pâinilor şi a săturării mulţimilor.

 

 

După ce Mântuitorul Hristos a dat drumul mulţimilor şi i-a silit pe ucenici să intre în corabie spre a trece pe celălalt mal al Mării Galileii (în fapt era doar un lac cunoscut sub denumirea de Ghenizaret sau Tiberiadei), El s-a retras în munte să Se roage singur. Apostolii rămaşi în corabie toată noaptea au avut de înfruntat o vreme neprielnică, „marea fiind învăluită de valuri, căci vântul era împotrivă” (Matei XIV, 24). Minunea a avut loc la a „patra” strajă a nopţii, adică în intervalul dintre 3 şi 6 dimineaţa – după împărţirea romană a nopţii în 4 intervale de 3 ore pentru schimbarea paznicilor când Mântuitorul Hristos a venit la ei umblând pe mare. Reacţia ucenicilor a fost una firească, cu toate că unele scrieri din antichitate fac referire la anumiţi bărbaţi, sfinţi şi magi cărora lumea elină le recunoştea puterea de a umbla pe mare sau prin văzduh. 

Firescul uman a vorbit în locul credinţei, apostolii s-au înspăimântat, zicând că e nălucă ceea ce văd şi de frică au strigat. Motivul acestei spaime era că ei nu aveau cunoştinţă, până la acea întâmplare, că în natura lor ar fi şi o asemenea putere.

 

 

Şi tocmai această putere a voit Domnul Hristos să le-o arate ucenicilor, în acel sfârşit de noapte. Şi nu numai să le-o arate, ci şi să-i înveţe să o folosească. Pentru a-i linişti Mântuitorul Hristos a vorbit cu ei zicându-le: „Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi!” (Matei XIV, 27). Spre a se convinge Sfântul Apostol Petru a cerut să-i poruncească să vină la El, lucru ce s-a şi întâmplat. După primii paşi vedem un om cu o credinţă puternică de a mers pe apă, un om ce a neglijat evidentul naturii încojurătoare şi anume vremea neprielnică, dedicându-se total Mântuitorului Hristos.

 

 

După cum observa Mitropolitul Antonie de Suroj „atât timp cât Petru a mers privind spre Hristos şi năzuind să ajungă la El nu s-a aflat în primejdie, dar îndată ce şi-a amintit de sine şi de pericolele care îl pândeau a fost pe punctul să piară”. Cu toate acestea a strigat către Mântuitorul Hristos „Doamne, scapă-mă” îndată fiind prins de Domnul Hristos şi mustrat pentru puţina sa credinţă. Evenimentul se încheie pe corabie, dumnezeirea Învăţătorului fiind mărturisită de toţi apostolii: „Cu adevărat Tu eşti Fiul lui Dumnezeu” (Matei XIV, 33). După cum lesne observăm toate câte sunt în lume călătoresc spre o împlinire, spre scopul lor purtat în fiecare părticică a fiinţei dintru început, spre desăvârşire.

 

 

Ştim cu toţii din experienţa vieţii că drumul tuturor întâmpină stavili şi greutăţi lăuntrice şi din afară, care adesea nu se pot trece. E ceea ce pilduieşte Sfânta Evanghelie de astăzi. „Iar Petru, coborându-se din corabie, a pornit pe apă ca să meargă la Iisus” (Matei XIV, 29). Pentru Sfântul Apostol Petru, când l-a văzut pe Mântuitorul Hristos păşind peste valuri a însemnat prototipul propriei sale desăvârşiri. Împins de năzuinţă lăuntrică, de a ajunge şi atras de porunca ei, a pornit pe ape. Şi a făcut câţiva paşi, ca pe urmă să se cufunde. Motivul cufundării nu a fost apa, nici valurile, de vreme ce „a pornit” şi numai după aceea a început a se cufunda, când i s-a pus împotrivă „vântul cel mare” – în ordinea morală: ispitele, încercările şi necazurile. Şi nici acesta singur, ca obstacol venit din afară, ci văzându-l s-a clătinat în puterea sa lăuntrică: „s-a înfricoşat”. Totuşi, n-a disperat, căci cunoştea o altă putere din afară, care dă ajutor împotriva vântului şi întăreşte, când slăbesc puterile lăuntrice ale creştinului. Spre această putere şi-a îndreptat strigătul: „Doamne, scapă-mă”. Mâna Mântuitorului nu numai că l-a scăpat ci l-a şi urcat în corabie – ce închipuie Biserica Sa. Vântul s-a potolit iar ei şi-au continuat „drumul spre desăvârşire”.

 

 

Icoana aceasta a Mântuitorului pe mare cu Sfântul Petru se aseamănă cu imaginea mamei care îşi învaţă copilul să meargă. Copilul face primii paşi spre ea, dar mama îl veghează, cu mâinile întinse, ca să-l poată prinde, la cea dintâi clătinare. Spiritualitatea ortodoxă a asemănat această viaţă cu o mare după cum este cântat şi la una din slujbele cu caracter funebru din cadrul cultului divin public. „Marea vieţii văzându-o înălţându-se de viforul ispitelor, la limanul Tău cel lin alergând strig către Tine: scoate din stricăciune viaţa mea mult-Milostive”. Alergarea către Dumnezeu presupune în primul rând credinţa existenţei Lui în viaţa noastră şi mai mult decât atât credinţa în pronia Lui. De multe ori ne putem întreba unde este Dumnezeu când în văzul nostru sunt încercări, necazuri? Răspunsul pe care Biserica îl oferă este unul ce demonstrează colaborarea dintre om şi Dumnezeu în dobândirea vieţii veşnice. Credinţa aduce curaj, aduce îndrăzneala de a continua pe drumul către Dumnezeu, ne aduce în faţa ochilor modelul Mântuitorului ce a biruit lumea, ne evidenţiază vieţile sfinţilor care au fost şi ei oameni. Marcu Ascetul, unul din părinţii filocalici spunea „Cel ce vrea să treacă marea spirituală rabdă îndelung, cugetă smerit, veghează şi se înfrânează. De se va sili să treacă fără aceste patru, se va tulbura cu inima, dar de trecut nu v-a putea trece”. Prin credinţă, virtute şi faptă ne putem face partea din această împreună-lucrare ce este mântuirea. Restul cu siguranţă este adus de Dumnezeu în dreptatea şi mila Sa. Sfântul Apostol Pavel spunea „că de vei mărturisi cu gura ta că Iisus este Domnul şi vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a înviat pe El din morţi, te vei mântui” (Romani X, 9). Alături de Schimbarea la Faţă şi Învierea această minune evidenţiază manifestarea într-un mod aparte a slavei Dumnezeului întrupat – Domnul Hristos.

 

 

În faţa a ceea ce este suprafiresc omul are două posibilităţi: de a accepta şi implicit de a crede sau de a tăgădui, ignoranţa fiind în sine negare. Sfinţii Apostoli a căror credinţă a fost pusă la încercare au mărturisit dumnezeirea Fiului lui Dumnezeu, Mântuitorul Hristos. Minunea are valoare de simbol pentru noi toţi: pentru a păşi pe marea agitată a acestei vieţi fără să ne prăbuşim avem nevoie pururea de ajutorul lui Hristos. Condiţia izbăvirii noastre este credinţa nezdruncinată că numai El ne poate mântui.

 

 

Evanghelia acestei duminici de august ne arată că drumul corabiei în care ne aflăm – Biserica şi implicit drumul nostru către Mântuitorul Hristos, către a Sa împărăţie nu este unul lin, ci dimpotrivă unul care se confruntă cu un puternic vânt împotrivitor. Însă cel în aceeaşi măsură ne arată că Domnul Hristos se îngrijeşte de noi, nu ne pierde din ochi „În mijlocul mării (...) i-a văzut cum se chinuiau vâslind, căci vântul le era împotrivă” (Marcu VI, 47-48). În ciuda vânturilor care vor clătina corabia Bisericii şi care sunt de neevitat în mersul ei istoric, alături de ea şi de noi se află, Domnul, Începătorul vieţii şi Biruitorul morţii.