 Pericopa evanghelică ce se citeşte la Sfânta Liturghie în duminica a VII-a după Rusalii are în vedere unele minuni săvârşite de Mântuitorul Hristos şi anume vindecarea a doi orbi şi a unui mut demonizat (Matei IX, 27-35). Recitind acest fragment evanghelic şi analizând vom putea observa două atitudini diferite ale Domnului Hristos faţă de cei cărora le-a redat sănătatea. În primul caz Sfântul Apostol Matei subliniază insistenţa celor doi nevăzători, „doi orbi se ţineau strigând şi zicând: Miluieşte-ne pe noi, Fiule al lui David” (Matei IX, 27), vindecarea fiind în cele din urmă rezultatul şi pe măsura credinţei lor. În cazul celui demonizat Mântuitorul Hristos nu a cerut nimic pentru că în fond mutul nu putea grăi, nu-şi putea exprima gândurile, doleanţele ci demonul a fost alungat iar în urma acestui eveniment cel ce a fost mut a putut vorbi. Mulţimile prezente la aceste două minuni erau uimite pe când fariseii îl acuzau pe Domnul Hristos că face acestea cu ajutorul demonilor (Matei IX, 33-34).
În încheiere este subliniată din nou activitatea Mântuitorului prin aspectele ei: prezenţa în cetăţi, sate şi sinagogi unde învăţa şi propovăduia Evanghelia Împărăţiei vindecând boala şi neputinţa din popor. Putem observa două atitudini diferite faţă de Mântuitorul Hristos din partea oamenilor, încredere alături de dispreţ. Încredere din partea oamenilor de rând, oamenilor simpli ce poate că nu aveau atât de multe cunoştinţe din domeniul religios dar care aveau o credinţă simplă dar trainică. O credinţă ce mărturiseşte şi acţionează. Vedem şi în acest caz, al celor doi orbi insistenţa şi mărturia „Miluieşte-ne pe noi, Fiule al lui David”. Acest apelativ adresat Domnului Iisus Hristos era în fapt un titlu popular pentru Mesia dar într-un mod incomplet. Conform aşteptărilor iudeilor Mesia Cel aşteptat, Fiul lui David, cu toate preorgativele şi darurile Sale este numai un om. Domnul nostru Iisus Hristos a demonstat din nou că este mai mult decât ce se aşteptau oamenii, este Dumnezeu adevărat şi Om adevărat. După ce au primit darul vederii aceşti doi oameni nu au ascultat de porunca Domnului Hristos, ci au vestit în tot acel ţinut minunea ce li s-a întâmplat. În al doilea caz fariseii au reacţionat într-un mod specific lor devenit ulterior proverbial prin afirmaţiile lor. Domnul demonilor, Beelzebul (Matei XII, 24) sau Veliar (II Corinteni VI, 14-15) pare a fi la origine un zeu filistean, „zeu al muştelor” adorat de populaţia din Ecron. Iudeii în semn de batjocură i-au schimbat numele şi numindu-l „zeul gunoiului şi a tot ce e necurat şi în ultimă instanţă al demonilor”. În loc să fie perceput ca Fiu al lui Dumnezeu, Mântuitorul Hristos a fost acuzat într-un mod mai mult sau mai puţin voalat că face minuni aparente cu ajutorul căpeteniei demonilor obţinând cucerind astfel mulţimile prezente. Ne putem întreba ce valoare îi atribuim în general luminii sau simţului vizual? Iar răspunsul este unul fără de îndoială, cea mai mare importanţă. Pentru că fără a vedea totul este mult mai greu de făcut şi în mod indirect suntem o „povară” pentru cei de lângă noi. Orbirea pare în ultimă instanţă cea mai grea suferinţă deoarece ne privează de aproapele nostru, de frumuseţea creaţiei lui Dumnezeu. Psalmistul David spunea „cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor lui o vesteşte tăria” (Psalm XVIII, 1) iar întreg psalmul 103 reprezintă conştientizarea slavei lui Dumnezeu din cele pe care le vedem, din cele ce se află sub incidenţa simţurilor noastre. Cei doi orbi nu puteau să vadă nimic din cele ce a creat Dumnezeu din bunătatea Sa dar aveau ceva mai presus de simţuri, mai mult decât raţiunea de a exista, aveau credinţă. O credinţă ce i-a făcut să nu rămână în mulţimea ce-l urma pe Domnul Hristos unde mergea El, ci s-au evidenţiat prin grai, prin mărturisirea credinţei lor. O primă învăţătură a acestei pericope este credinţa în Hristos aduce vindecare. Conform credinţei lor au primit rezultatul. Cu uşurinţă ne putem imagina că o credinţa aflată într-un grad mai mic le-ar fi oferit o vindecare parţială, iar Sfânta Scriptură menţioneză un asemenea caz (Marcu VIII, 22-26). Ei s-au evidenţiat, i-am putea considera ca fiind atleţi ce aleargă după cunună, în acest caz fiind vederea. În mai multe rânduri Domnul Hristos S-a numit pe Sine „Lumina lumii: Cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii” (Ioan VIII, 12). El a dăruit vedere celor orbi dar şi în prin Evanghelia Împărăţiei ne-a deschis ochii cei duhovniceşti spre a-L primi în sufletul nostru. Dovada unei orbiri sufleteşti de care omenirea dă dovadă în toate timpurile sunt fariseii în cazul de faţă. Nu l-au primit pe Domnul Hristos ci dimpotrivă în cele din urmă L-au omorât. Ce trebuie să reţinem din acest pasaj evanghelic este credinţa celor doi orbi alături de atitudinea lor, o îndrăzneală întru cele bune şi încrederea în puterea lui Dumnezeu. Cei doi orbi nu vedeau în mod trupesc dar în mod duhovnicesc L-au primit pe Mântuitorul Hristos ca fiind Mesia cel mult aşteptat. Un lucru nefiresc ar fi să nu vedem binele din noi, binele pe care l-am primit şi justa raportare la faptele noastre pe care le săvârşim. Dacă în mod firesc suntem înezestraţi cu posibilitatea de a-l vedea pe cel de lângă noi trebuie în aceeaşi măsură să îl vedem aşa cum este, chip al lui Dumnezeu şi să-l preţuim. Cei 4 prieteni ai slăbănogului aşa şi-au văzut prietenul şi l-au ajutat cât le-a fost cu puţinţă. În acelaşi timp nefiresc ar fi să nu ne vedem păcatele. Pentru că în acest mod devenim orbi faţă de noi, nu ne mai recunoaştem în unele cazuri iar faţă de aproapele ne înstrăinăm ajungând egoişti şi de cele mai multe ori singuri. Reflectând la toate acestea, la starea noastră, la atitudinea noastră ar trebui să găsim un răspuns la unele întrebări care inevitabil apar. Suntem orbi? Mărturisim cumva pe Domnul şi Binefăcătorul nostru? În mod neaşteptat cei doi orbi nu L-au ascultat pe Domnul Hristos ci au spus tuturor. Iar acest lucru demonstrează atitudinea lor faţă de Dumnezeu, recunoştinţa lor pentru ce au primit. Pentru că în faţa lui Dumnezeu fiecare este în mod firesc „dator” pentru cele primite şi trebuie să îi mulţumim ori de câte ori avem prilejul pentru toate. Pentru SighetOnline.ro, Alexandru Lucian, student la Facultatea de Teologie din Iasi
|
