 A fost o săptămînă în care totul a fost răvăşit în felurite moduri dar avînd, în comun, una şi aceeaşi dimensiune: violenţa. Implacabilă deşi predictibilă, a naturii; incredibilă şi absurdă, a naturii umane. Cu simţurile anesteziate abia dacă mai apuci să-ţi iei rămas bun de la cei ce pleacă, spre loc de veşnică odihnă, însoţiţi de vacarmul asurzitor al mulţimilor isterizate, înghesuite în acest circulus mundi… În asemenea segmente de timp ale istoriei năvălind peste mine, mă întorc în copilărie ca într-un spaţiu mental protector, avînd, totodată, o magică putere de regenerare a unor energii pozitive, salutare. Un asemenea loc privilegiat îl regăsesc mereu în memorie la Ieud, pe prundul Izei, în timpul verilor pe care le petreceam acolo, o armată de coconi, toţi nepoţi ai lui Dumitru a’ Gogii Tăbăcaru’. Ţin minte, mai ales, începutul zilelor acelea lipsite de griji, în care totul avea dimensiuni colosale: casa, curtea, poarta, pietrele de pe prund, Iza, dealul de dincolo de punte, biserica din vîrful lui, chiar şi străbunicul cu pipa lui nelipsită în colţul gurii!
Fără multă trîndăvie după răsăritul soarelui, eram treziţi şi mînaţi la rîu pentru spălare “pe ochi” în apa rece, limpede şi şopotind grăbită printre bolovani. Protestul, totdeauna fără rezultat, al bunicii: “ai, măi Dumi’, măi Dumi’, îi îmbolnăvi coconii aieştia!”. “Ăi, nu grăi, tu Mări’, că n-or ave nimică!”, venea invariabil răspunsul. “Dă-le, numa’, şterguri aspre şi asprii or si!!”. Apoi, micul dejun: toţi aşezaţi în jurul mesei, în ordinea vîrstei, spuneam Tatăl nostru, bunicu’ spunea “no, amu îmbucaţi!”: în strachina fiecăruia aburea cîte o bucată mare de mămăligă înnecată în miere de albine şi alături cîte o cană cu lapte proaspăt muls! La sfîrşit primeam îndemnul, dar şi ordinul (mereu acelaşi), pentru ziua ce sta în faţa noastră: “amu puteţi mere pă prund, da’ să n-aud că v-o bătut a’ lu’ Şmil!”. “A lu’ Şmil” erau coconii evreului care avusese prăvălie în Ieud, pînă prin 1948-1949. Nu era nimic rău în acest îndemn, cuvîntul antisemit nu exista în vocabularul locului, bunicu’ făcuse “afaceri” în alte vremuri cu Şmil, erau prieteni, citeau seara, împreună cu alţi “uncheşi” din sat Liberalul şi discutau despre mersul Lumii. Era, mai degrabă şi în fond, un fel de încurajare sportivă, într-o competiţie începută nu se ştie cînd şi fără final stabilit deşi previzibil deja, fără arbitri, în care cinstea şi loialitatea erau singurele reguli. Acum, deşi s-au construit zeci de case mari, o nouă biserică de dimensiunile unei catedrale, Ieudul pare mai mic; bolovanii de pe prund s-au transformat în pietriş şi nisip impur, apa Izei mai nu e tocmai curată; poarta, e doar o portiţă; Biserica din Deal e o bisericuţă, care nu ştii dacă stă lipită de pămînt, sau agăţată de cer; “uncheşii” sunt doar nişte bătrîni uscaţi, aduşi de spate, morocănoşi, cu degetele îngălbenite de la ţigări… Mi-e tot mai greu să regăsesc în memorie Ieudul fabulos al acelor zile. Dar, iată, îmi vine în ajutor cu fotografiile lui, Dan Moldovan. Datorită lui aceste exerciţii de anamneză sunt ceva mai uşoare.
|
