Pericopa evanghelică a acestei duminici este în continuarea celei din urmă cu o săptămână. Deşi scurtă, numai primele 8 versete ale capitolului IX din Evanghelia scrisă de Sfântul Apostol Matei ea vorbeşte despre una din minunile săvârşite de Mântuitorul Hristos care a provocat diferite reacţii din partea celor ce au văzut-o, fie „înspăimântarea” mulţimilor dar care au slăvit pe Dumnezeu, fie cârtire din partea cărturarilor.

 

Apostolul şi Evanghelistul Matei referindu-se la Capernaum îl numeşte cu referire la Mântuitorul Hristos drept cetatea Sa. După incidentul din Nazaret în urma căruia era să fie lapidat de către locuitorii acestei cetăţi Mântuitorul Hristos şi-a stabilit reşedinţa în oraşul Capernaum un oraş important al Palestinei acelei vremi. Vindecarea slăbănogului adus de anumite persoane la Mântuitorul Hristos aflat în casa sa unde învăţa mulţimile după cum spune şi Sfântul Evanghelist Marcu este o minune cel puţin interesantă din mai multe puncte de vedere. Hristos Domnul laudă credinţa lor (Matei IX, 2), iartă păcatele celui bolnav, cunoaşte gândurile cărturarilor pe care ei n-au îndrăznit să le afirme în public şi nu în cele din urmă dăruieşte sănătate celui ce o căuta cu ardoare.

 

De ce a lăudat credinţa lor? Pentru că în condiţiile în care mulţimile se adunaseră în faţa casei Mântuitorului spre a-L asculta singura variantă rămasă, a fost una inedită şi anume demontarea acoperişului casei şi coborârea celui aflat în suferinţa direct în faţa Domnului Hristos şi a oamenilor. Trebuie să ştim că din cauza climei specifice zonei mediteraneene, acoperişul casei este unul rabatabil, sub formă plată. Arhitectura locuinţelor umane ţine cont de mediul în care este constuit şi spre a dobândi răcoarea cea mult dorită în zilele de vară este posibilă demontarea fie şi parţială a acoperişului. Acest lucru l-au făcut şi cei patru prieteni ai slăbănogului dar cu un alt scop, şi anume de a-şi ajuta prietenul aflat într-o grea suferinţă. Ţinând cont că în acele vremuri cunoştinţele medicale nu erau suficiente spre a-l vindeca pe bolnav, ei au încercat fie din credinţa lor, fie din credinţa slăbănogului aflat în suferinţă să-l ajute. Şi după cum putem lesne citi, au reuşit. Mântuitorul Hristos le-a apreciat credinţa lor, deci a bolnavului şi a prietenilor ce l-au ajutat şi a rostit unele cuvinte pe care numai Dumnezeu le poate pronunţa: „Îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele tale” (Matei IX, 2). Trebuie să recunoaştem că parţial cărturarii aveau dreptate, dar numai parţial pentru că cu puţine excepţii, conducătorii religioşi ai poporului evreu nu au văzut dumnezeirea Mântuitorului Hristos ci numai umanitatea Lui, l-au perceput ca pe un inamic ce trebuie să moară pentru ca ei şi poporul lor să dăinuiască. Iertarea păcatelor este un atribuit al lui Dumnezeu, un drept al Lui pentru că în calitatea Lui de Creator, Proniator, Mântuitor, El este singurul capabil să ierte la infinit dacă există pocăinţă, greşelile şi păcatele făpturii Sale.

 

Mustrarea cărturarilor pentru că au gândit cele rele în loc să vadă cele bune şi să le aprecieze vine în ajutorul celui bolnav. Pentru că după cum ştim este o legătură puternică între suflet şi trup, între spiritual şi material, între păcat şi boală urmată inevitabil la un moment dat de moarte. Într-una din rugăciunile adresate Mântuitorului Hristos de la Taina Sfântului Maslu, Acesta este numit „Doctorul sufletelor şi al trupurilor”, în această ordine sufletul şi apoi trupul. Pus pe linia de plutire adică având sănătatea sufletului inevitabil putea dobândi şi pe cea a trupului. Dar pentru a-Şi arăta deplina putere Mântuitorul Hristos l-a vindecat în văzul tuturor pe cel slăbănog dovada supremă fiind luarea patului şi umblarea, împlinirea de către cel ce a fost bolnav a ceea i-a spus Mântuitorul Hristos. Rezultatul a fost după cum spuneam sănătatea slăbănogului din toate punctele de vedere şi preaslăvirea lui Dumnezeu din partea oamenilor. Învăţăturile ce se desprind din aceste 8 versete sunt multe. În primul rând „credinţa lor” este cea care a făcut posibilă această minune. O credinţă lucrătoare prin iubire după cum spune Sfântul Apostol Pavel (Galateni V, 6), o credinţă ce s-a văzut prin faptă şi nu numai prin cuvânt este cea lăudată de Mântuitorul Hristos. De aici desprindem că prin faptă credinţa dobândeşte roadă bineplăcută înaintea lui Dumnezeu. Iar slăbănogul vindecat în Capernaum îl putem numi unul înconjurat de prieteni pentru că spre deosebire de cel vindecat la Scăldătoarea Vitezda, ce aştepta de 38 ani să fie primul ce intră în apă după ce îngerul o tulbura, a avut cine să-L aducă în faţa Mântuitorului Hristos. Se poate spune fără a greşi că această pericopă evanghelică evidenţiază frumuseţea prieteniei creştine, o prietenie ce duce la dobândirea sănătăţii pe plan spiritual dar şi trupesc. Iertarea păcatelor din partea lui Dumnezeu este un lucru minunat pentru oricine iese încredinţat de acest lucru în zilele noastre de la scaunul spovedaniei, poate mai mult atunci în vremea Mântuitorului de cei ce au dobândit-o în chip istoric de la El.

 

Cu toţii ştim că suntem supuşi greşelii însă fiecare dintre noi stabilindu-şi priorităţile ajunge mai des sau mai rar la preotul duhovnic. Una din poruncile bisericeşti îndeamnă la o spovedanie cât mai deasă şi anume de patru ori în cursul unui an sau cel puţin o singură dată în Postul Paştilor. Ceea ce a subliniat Domnul nostru Iisus Hristos astăzi este legătura dintre păcat şi boală. Sfântul Apostol Pavel avea să afirme: „Plata păcatului este moartea, iar harul lui Dumnezeu, viaţa veşnică în Hristos Iisus, Domnul nostru” (Romani VI, 23). Iar aici moartea poate fi nu numai în sens trupesc ci şi în sens duhovnicesc, o îndepărtare de Dumnezeu ce poate ajunge la negarea Lui şi la imposibilitatea dobândirii iertării. Domnul Hristos Şi-a arătat dumnezeirea ori de câte ori a întâlnit credinţă în sufletul omului. Nu a contat originea, starea socială ci sufletul, deschiderea lui spre cele ale lui Dumnezeu, spre partea ce contează cel mai mult. Sfintele Evanghelii vorbesc de multe ori despre o „îndrăzneală” a celor ce vin la Mântuitorul Hristos. O îndrăzneală, o atitudine demnă şi responsabilă, cu răspunsuri simple la întrebările ce pot părea complicate, profunde dar de o importanţă capitală în faţa lui Dumnezeu. De reţinut ar fi această îndrăzneală spre cele bune, spre virtute şi progres spiritual de care au dat dovadă prietenii slăbănogului din Capernaum.

 

Nu în ultimul rând avem nevoie de discernământ spre a căuta cele importante pentru suflet. Dacă acei cărturari nu au crezut în dumnezeirea Mântuitorului dar au cârtit şi din laşitatea lor nu au spus ce gândeau Domnul Hristos le-a demonstrat lor şi celor prezenţi că are puterea de a săvârşi minuni, de a vindeca spiritual şi nu în cele din urmă bolile trupului. Ce avem de învăţat din acestea este solidaritatea creştină la care de multe ori se apelează cu diverse ocazii dar toate spre binele tuturor. Este poate cel mai profund şi frumos sentiment cel al solidarităţii, al iubirii şi preţuirii aproapelui, a celui de lângă noi. De multe ori poate că acordăm o importanţă conformă cu veniturile noastre celui aflat în suferinţă dar trebuie ştiut că atât timp cât darul este făcut din inimă şi cu credinţa ajutorării celui lipsit sau bolnav nu contează mărimea sau consistenţa acestuia. Exemplul cel mai bun ni l-a arătat tot Mântuitorul Hristos prin cei doi bani ai văduvei (Luca XXI, 1-4), o persoană ce a avut discernământ, credinţă şi care a oferit un model simplu dar trainic prin valabilitatea sa.