Dintre toate persoanele sfinte din Vechiul Testament de cea mai mare cinste în rândul creştinilor se bucură Sfântul prooroc Ilie Tesviteanul. Sfânta Evanghelie de astăzi de la Luca IV, 22-30 este de fapt răspunsul Mântuitorului dat celor din oraşul Său natal, Nazaret, care nu-L vedeau decât fiul lui Iosif şi care au vrut să-L arunce în prăpastie pentru că El a predicat în patria Sa fără a fi deja consacrat, cunoscut.

Acest răspuns trimite în mod succint la activitatea unui Sfântului Ilie, un sfânt ce a rămas în conştiinţa poporului ales şi la 800 de ani de la mutarea sa la Domnul. Informaţii privind viaţa şi activitatea sa găsim în cărţile III Regi XVII-XXII şi IV Regi I-II. Cu privire la profeţi putem spune că el este un personaj de vocaţie, ales de Dumnezeu ce va îndeplini în decursul vieţii sale 3 sarcini: este trimisul lui Dumnezeu, mesagerul Lui către oameni, deci şi propagator al voii divine şi nu în ultimul rând el este rugător, mijlocitor între oameni şi Dumnezeu. Sfântul Ilie face parte din categoria profeţilor vechi care nu au lăsat nimic scris posterităţii însă acest lucru nu l-a împiedicat cu nimic în a-şi atinge obiectivul şi anume combaterea decadenţei, schimbarea atitudinii oamenilor prin întoarcerea la credinţa cea adevărată.

El a activat în perioada de declin a regalităţii iudaice, perioada cea mai decadentă fiind cea a domniei regelui Ahab. Regatul iudaic întemeiat de Saul, dezvoltat de David şi dus la apogeu de Solomon, a cunoscut foarte repede decadenţa, la nici 100 de ani de la întemeiarea sa. Domnia lui Ahab a însemnat pentru poporul ales o perioadă neagră în istoria sa datorită conjuncturii politice dar şi a familiei regale ce a favorizat introducerea cultului păgân în Regatul de Nord şi abandonarea adorării Dumnezeului celui Adevărat. Originar din ţinutul Galaadului din cetatea Tesvi – de unde şi supranumele de Tesviteanul a fost cel care în epoca de divizare politică dar şi religioasă a reuşit să îi întoarcă pe conaţionalii săi la credinţa cea adevărată. Cele mai importante momente ale activităţii profetului Ilie i-au adus şi preţuirea celor ce l-au cunoscut dar şi a celor din timpul Mântuitorului şi nu în ultimul rând a noastră, a creştinilor. Primele sale cuvinte cu care se face remarcat au fost adresate regelui Ahab: „Viu este Domnul Dumnezeul lui Israel, înaintea Căruia slujesc eu; în aceşti ani nu va fi nici rouă, nici ploaie decât numai când voi zice eu” (III Regi XVII, 1) iar cuvântul acesta s-a împlinit datorită profetului Ilie, ploaia a lipsit de pe pământ timp de trei ani şi jumătate.

Timpul în care s-a retras spre a se pări de furia regelui l-a petrecut o perioadă la părâul Cherit din apropierea Iordanului unde a fost hrănit de corbi iar după ce a secat şi acel părâu a mers în Sarepta Sidonului din porunca Domnului. Acolo a fost hrănit de o femeie văduvă iar în timpul şederii sale mâna de făină şi puţinul untdelemn al femeii nu s-au împuţinat deloc. Minunea aceasta a fost completată şi de cea a vindecării fiului acestei văduve, femeia recunoscându-l drept „omul lui Dumnezeu şi cu adevărat cuvântul lui Dumnezeu este în gura ta” (III Regi XVII, 24). Evenimentul poate cel mai cunoscut de fiecare dintre noi este cel în care a fost un „duel” între profetul Ilie pe de o parte şi cei 450 de preoţi ai zeului Baal şi ai zeiţei Aşera pe de altă parte. Pe muntele Carmel mai întâi preoţii păgâni au adus jertfă zeului Baal cerându-i să răspundă cu foc la rugăciunile lor spre a-şi demonstra vizibil existenţa. Deşi s-au rugat un număr impresionant de ore nu a apărut niciun semn timp în care profetul Ilie îl ridiculiza cu îndemnuri la a striga mai tare spre a fi auziţi. În momentul în care Ilie a adus jertfa sa lui Dumnezeu înconjurat fiind de popor şi după ce s-a rugat zicând „Doamne Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Israel! Auzi-mă, Doamne, auzi-mă acum cu foc, ca să cunoască astăzi poporul acesta că Tu eşti singurul Dumnezeu în Israel şi că eu sunt slujitorul Tău. Auzi-mă, Doamne, auzi-mă ca să cunoască poporul acesta că Tu, Doamne, eşti Dumnezeu şi că Tu le întorci inima la Tine!” (III Regi XVIII, 36-37) s-a pogorât foc ce a mistuit toată jertfa pusă înainte. În urma acestui eveniment cei 450 de preoţi au fost ucişi iar cerurile au fost dezlegate.

 Deşi în mod firesc trebuia să urmeze o convertire în faţa evidentului din partea lui Ahab şi a soţiei sale Izabela aceştia şi-au păstrat în continuare credinţa făcând fapte neplăcute înaintea ochilor lui Dumnezeu. Din porunca Izabelei a fost ucis Nabot cel ce avea o vie lângă curtea lui Ahab şi a refuzat să înstrăineze averea părinţilor săi. Proorocul Ilie din porunca lui Dumnezeu le-a vestit celor doi că vor muri în chip groaznic „Câinii vor mânca pe Izabela pe zidul Izreelului. Cine va muri din ai lui Ahab în cetate, pe acela câinii îl voi mânca, iar cine va muri în câmp, pe acela păsările cerului îl vor mânca; căci n-a fost încă nimeni ca Ahab, care să se încumete a săvârşi fapte urâte înaintea ochilor Domnului, la care l-a împins Izabela, soţia sa” (III Regi XXI, 23-25). Sfânta Scriptură mai consemnează şi pocăinţa regelui Ahab, o pocăinţă ce nu a schimbat felul morţii sale, ci doar a amânat unele evenimente. Alături de Ilie a fost şi ucenicul său, Elisei menţionat fiind înainte ca profetul să fie ridicat la cer. Trebuie menţionat faptul că alături de Enoh, sfântul Ilie nu a cunoscut moartea, ambii fiind mutaţi la cele veşnice de Dumnezeu. Fiind răpit de Dumnezeu la cer într-un car i-a lăsat mantia sa lui Elisei.

 În Noul Testament apare menţionat în câteva rânduri unde atât Mântuitorul Hristos cât şi Sfântul Ioan Botezătorul au fost consideraţi ca fiind „reapariţii” ale profetului Ilie. Caracterinzându-l monahul Nicolae dela Rohia (Nicolae Steinhardt) spunea în acest fel: „Omul acesta, cu înfaţişare frustă de nu şi sălbatică, nu umblă câtuşi de puţin cu jumătăţi de măsură, ori cu mănuşi şi săru’ mâna. E un ins dintr-o bucată, are o fire de luptător (...) râvnitor ca nimeni altul pentru Domnul Savaot, nu se cruţă, ştie deopotrivă să asculte şi să dea porunci (...) Ilie urăşte minciuna, făţărnicia şi nedeptatea şi nu ştie ce-s acelea: slăbiciunea, compromisul, eufemismele, frazele mieroase şi expresiile în doi peri”. Este un model pentru orice creştin ce îşi doreşte cu adevărat mântuirea şi acţionează pentru a o dobândi. Dincolo de toate intransigenţa sa l-a făcut să fie cinstit ca nimeni altul dintre profeţii Vechiului Testament iar aceasta se datorează credinţei sale. Însuşi numele său demonstrează această credinţă, el însemnând „Domnul este adevăratul Dumnezeu”. Este exemplul rugăciunii, credinţei şi al vieţii dedicate fără ocolişuri, fără ezitare Dumnezeului celui Adevărat.

Pentru SighetOnline, Alexandru Lucian, student la Facultatea de Teologie din Iasi