 Pericopa evanghelică rânduită spre a fi citită la Sfânta Liturghie din Duminica a patra după Pogorârea Sfântului Duh este în fapt relatarea unei minuni săvârşite de Mântuitorul Hristos şi anume vindecarea slugii sutaşului roman, un eveniment la care Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos S-a minunat după cuvintele Sfântului Apostol şi Evanghelist Matei. Vindecarea de care tocmai am amintit o găsim în capitolul VIII, 5-13 al Evangheliei după Matei, este aşadar cuprinsă în puţine cuvinte dar aceasta constituie un indemn la o lecturare serioasa e pericopei. Aflat la începutul activităţii Sale publice Mântuitorul Hristos îndată după Predica de pe Munte s-a întors în oraşul Său în care S-a stabilit după evenimentul predicii dintr-o sinagogă din Galileea (Luca IV, 16-30), Capernaum săvârşind minuni. Sfânta Evanghelie ne prezintă mai multe: vindecarea unui lepros, a slugii sutaşului roman, a soacrei lui Petru şi a mai multor bolnavi, potolirea furtunei de pe mare şi nu în ultimul rând Mântuitorul a redat sănătatea celor doi demonizaţi din ţinutul Gadarei (cap VIII).
Minunea la care astăzi Sfânta Biserică face referire este cea care se distinge din mai multe motive. Ne este prezentat un demnitar din armata Imperiului Roman, un sutaş care în mod surprinzător vine la Mântuitorul Hristos cu o rugăminte nu pentru el, cum ne-am fi aşteptat, ci pentru sluga sa. Un păgân, un om de alt neam vine la Domnul nostru Iisus Hristos pentru a cere sănătate slugii sale. La o primă vedere nu am şti cine este în mijlocul atenţiei: Dumnezeu sau omul care vine cu o rugăminte la El. Tocmai acesta este şi rostul pentru care această pericopă se citeşte în această duminică. Dacă în pericopa de duminica trecută Mântuitorul Hristos făcea apel la încrederea pe care trebuie să o avem în Dumnezeu, la o ierarhizare a trebuinţelor, a idealurilor pe care trebuie să le avem în această viaţă, în această duminică cuvântul ce ar putea defini întreaga minune este credinţa. Şi după cum vedem citind pasajul evanghelic a fost o credinţă ce L-a făcut pe Mântuitorul Hristos să afirme: „La nimeni în Israel n-am găsit atâta credinţă” (Matei VIII, 10). Sfântul Apostol Pavel le spunea locuitorilor din Roma în epistola pe care le-a adresat-o că fiecare om, păgân sau iudeu pe atunci are sădit în el conştiinţa de Dumnezeu, se naşte cu ea fără a o fi dobândit pe parcurs. Şi astăzi în general fiecare dintre noi admite existenţa unei divinităţi în care credem. Însă pentru noi creştinii, cei care credem în Dumnezeu, Cel Unul în Fiinţă dar Întreit în Persoane nu este de ajuns să spunem că avem credinţă, ci trebuie să o şi afirmăm prin fapte. Se spune că pentru existenţa unei minuni primul pas ca aceasta să devină realitate este credinţa în ea, o credinţă cât un grăunte de muştar dar care să rodească prin tăria ei, prin vigoarea ei ajungând chiar să mute şi munţii (Matei XVII, 10). Înainte de a îndeplini cererea sutaşului roman Mântuitorul Hristos a dat un avertisment conaţionalilor Săi: „Mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov în Împărăţia lui Dumnezeu. Iar fiii Împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul cel mai din afară; acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor” (Matei VIII, 11-12). Pe de o parte este o veste bună ce consta în universalitatea mântuirii, orice o poate dobândi prin credinţa dovedită prin fapte; dar în acelaşi timp pentru iudei, cei care aveau conştiinţa de a fi poporul ales de Dumnezeu, cei care au răspândit în diasporă pe Dumnezeul cel Adevărat dar care s-au rezumat la un formalism cultual e un dur avertisment. După cum am observat Mântuitorul Hristos a vindecat pe slugă doar cu cuvântul, la distanţă, doar pe baza credinţei sutaşului. Şi nu este un lucru minor, ci dimpotrivă şi pentru noi, creştinii de astăzi este un îndemn la o credinţă puternică. Deşi nu-L avem în chip istoric lângă noi pe Mântuitorul Hristos, El este prezent în chip real în Sfânta Euharistie. Activitatea Sa este continuată de Duhul Sfânt, Cea de a treia Persoană a Sfintei Treimi în chip tainic dar şi văzut în Sfânta Biserică prin Sfintele Taine şi ierurgii. Ceea ce trebuie să desprindem din Evanghelia de astăzi este exemplul oferit de sutaşul roman. O credinţă puternică pentru o slugă. Dacă stăm bine şi ne gândim nici rudă nu era cu el, iar în acea vreme după mărturiile istorice sclavia era o dezumanizare a omenirii. Minunile se întâmplă datorită credinţei, datorită rugăciunilor de cerere înălţate către Dumnezeu, Maica Domnului şi toţi sfinţii. Credinţa însă trebuie să fie una trainică, mică cât un grăunte de muştar dar capabilă să mute şi munţii. Ne rugăm dimineaţa şi seara în faţa sfintelor icoane pe care le avem fiecare dintre noi în casele noastre şi nu este puţin lucru. Mergem pe cât ne este cu putinţă la Biserică dar trebuie participăm activ prin atenţia la ceea ce se face în cadrul cultului, prin rugăciune şi credinţă. Datoria de a ne ruga pentru noi este una lesne de înţeles însă trebuie să ştim că şi pentru cei aflaţi în nevoi, în strămtorări putem face ceva. Şi nu atât o donaţie după puterile pe care fiecare dintre noi le ştim, ci la îndemâna ne stă pomenirea lor în rugăciunile noastre. Ostaşul roman din pericopa de astăzi poate fi portretizat doar în rugăciune. Iar tabloul acesta valorează înaintea lui Dumnezeu mai mult decât am crede pentru că ştim că a fost minunat de sutaş şi i-a îndeplinit cererea. Pentru SighetOnline, Alexandru Lucian, student la Facultatea de Teologie din Iasi
|
