Ion Minulescu ne descrie cu deosebitul sau talent  anii de liceu si orasul de provincie in care si-a petrecut copilaria, a iubit pentru prima data si in care a ramas corigent la ... limba romana.

In intentia mea cand m-am hotarat sa va prezint aceasta carte a fost nu sa fac un rezumat al operei, ci sa scot in evidenta cateva pasaje care reliefeaza harul de mare scriitor al lui Minulescu, poate asa voi determina pe unii dintre concetatenii nostri sa (re)capete bucuria lecturii.

„Cotan este scurt, gras şi gălăgios. Parcă ar fi un dop de sticlă de şampanie proptit pe două beţe de chibrituri cu gămăliile negre.

Dar superstiţiile sunt produsul realităţilor nebănuite.    

Braţele ei mă strâng în serpentină de la umeri până la genunchi. Oasele mele trosnesc resemnate ca nişte scânduri de brad prinse în minghinea unui tâmplar, şi pe urmă...

Din grupul acestor băştinaşi anonimi, un om cărunt se desprinde brutal ca o ghiulea scăpată din gura unui tun.

Iată-mi toate amintirile trecutului cum încep să evadeze din sufletul celui care a devenit bărbat, ca nişte puşcăriaşi printr-o spărtură secretă a zidului!...

Tineri de ambele sexe se perindă cu aceeaşi monotonie exasperantă ca enorma curea de transmisiune a unui motor de uzină.

"Jurămintele femeilor sunt scrise pe nisip" este un proverb spaniol!...

Râde ca un castan roşu înflorit şi plânge ca o lumânare de ceară.

Chiostec este un sentimental exotic cu chip de ibis împăiat şi trup de palmier veritabil, păstrat lângă soba de teracotă a unei sufragerii boiereşti.

Anişoara e  mică şi subţire ca un ac cu gămălie şi tristă ca o copertă de carte, decolorată de soare...

La Piteşti,părinţii şi copiii se confundă ca zarzavaturile într-o oală cu supă.

Când e supărată, însă, bombăne ca o piuliţă de aramă în care ai pisa  zahăr  cubic...

Orice s-ar spune, dar primăvara se găseşte la Trivalea în mai multă siguranţă decât în oraş. Acolo nu-i caută nimeni gâlceavă. Cei care o întâlnesc o salută şi o admiră cu aceeaşi bună-cuviinţă şi sinceritate. În faţa ei se înclină deopotrivă şi vârsta, şi sexul, şi cultura omului. În oraş, însă, primăvara riscă să fie tratată mai rău ca în sala de operaţie a unui spital de provincie...

Uniforma lui Mihăiţă parcă ar fi un drapel militar întors plin de glorie şi de găuri de pe un câmp de luptă. Comparaţia "zdrenţuit de gloanţe" e slabă şi banală.
Uniforma lui Mihăiţă a bătut recordul spectrului solar. E mai mult decât un tricolor naţional... E un adevărat curcubeu...

Pe profesorul meu de limba română nu mai este nevoie să vi-l prezint. Închipuiţi-vă pe Lord Byron rătăcit prin Piteşti, cu un brici Solingen în mână şi cu un pieptene de celuloid în păr.

Kety, când se uită la tine, parcă te înfige cu acul în carton ca pe fluturii din colecţia zoologică a liceului.

Un examen oral este o petrecere intimă, care ― bine sau rău ― nu prea are importanţă cum se sfârşeşte. Un concurs în scris însă este o adevărată solemnitate. Cel dintâi este numai abilitate şi suprafaţă; cel de-al doilea, numai preciziune şi adâncime.

Mai înainte ca Dumnezeu să fi făcut cerul şi pământul, în spaţiu nu era decât linişte şi întuneric. De aceea şi el în prima zi a zis să fie lumină, iar în zilele următoare a creat diferitele vietăţi ale pământului, care ― trebuind să trăiască ― au început să facă zgomot.
Un concurs în scris te reîntoarce fatal în haosul inform dinainte de creaţia lumii. În clipele acelea, creatorul trebuie să fii tu, numai tu, tu singur ca şi Dumnezeu, care tot singur a făcut tot ce se vede.

Viaţa nu-i decât continuarea şcolii, dar fără profesori. Cărţile sunt de ajuns.

0 carte bună, după ce ai sfârşit şcoala, o păstrezi ca s-o foloseşti şi în viaţă. Sunt cărţi, însă, în care filele nu sunt amândouă la fel. Pe una e scris ce trebuie să înveţi în şcoală, iar pe alta ce se cade să faci în viaţă. Şi viaţa este marea în care o să ne vărsăm cu toţii, sub formă de fluvii, apa pe care am pompat-o din fântâna şcolii.

 La Paris, Facultatea de Drept se numeşte "şcoală". Magistraţii francezi nu sunt aşa de pretenţioşi ca cei români. De avocaţi, nu mai vorbesc. Stai la masă alături de toboşarii de la regimentul de infanterie.”

In final, alaturi de reinvitatia pentru lectura, voi folosi un pasaj din studiul facut de George Calinescu despre deosebit de frumoasa realizare literara a lui Minulescu.
„In „Corigent la limba romana” locvacitatea se amesteca cu un fir de melancolie, care da cartii, interesanta si ca document, o oarecare nobleta. Dar „miticismul” este si aici in toi...”

Un fir de melancolie m-a strabatut si pe mine dupa recitirea acestei carti, dupa atatia ani de la terminarea liceului...