 Atunci când organizatorii mi-au propus să aleg o temă legată de activitatea lui Gheorghe I. Brătianu, am ales-o instantaneu, aproape, pe aceasta. Brătianu era liberal, aşadar inutil să mai spun că aceasta era o opţiune democrată, în perioada democraţiei burgheze, a partidelor care înţelegeau să activeze politic în limitele unui joc democratic, cu alegeri libere, cu competiţie electorală, cu proiecte proprii, cu o serie de elemente care indicau că România se afla într-o zonă de construcţie a stabilităţii, a statului de drept, a funcţionabilităţii sistemice. Pe de altă parte, după reconstrucţii survenite în urma Marelui Război, un deceniu de tatonări democratice şi criză economică majoră, vremuri şi mai grele s-au abătut asupra lumii, implicit şi a României. Au urmat, în deceniul al patrulea, o serie de dictaturi, brusc, o dată cu decizia regelui Carol al II-lea de a suprima partidele politice şi de a înfiinţa Frontul Renaşterii Naţionale, dar în consonanţă cu evoluţiile din Europa către regimuri autoritariste. Liderii partidelor aşa-zise burgheze – sau istorice, cum li se mai spune –, s-au văzut, oarecum, în afara jocului sau trebuind să-şi reinventeze jocul după noi reguli, să se adapteze la ceea ce se petrecea. Au venit apoi vremuri şi mai grele: dictatura legionară, iar după, aşa-numita Rebeliune (astăzi unii spun că n-ar trebui numită „rebeliune”, fiind vorba despre o încercare de a decanta cine conducea cu adevărat România în interiorul dominaţiei extremei drepte în care a învins, până la urmă, mareşalul Ion Antonescu). După aceea au venit anii Antonescu şi, totodată, anii participării la războiul antisovietic.
Şi iată-l pe Gheorghe Brătianu într-o mare dilemă, cred, care a început să se discute, dar se discută cu o oarecare timiditate. „Ce-i de făcut?!” – vorba lui Cernîşevski, a lui Lenin şi-a altora (şi a noastră, câteodată, astăzi). Ce-avem de făcut în situaţia dată? Ce poţi să faci când ţara este condusă, într-o formă dictatorială, de un militar? Un militar care, dincolo de cenzură, dincolo de toate restricţiile pe care le impune, face totuşi un efort de a recupera măcar parte din teritoriile pierdute, în cadrele politice permise de evoluţiile ţării şi ale Europei Centrale din ultimii ani ... România pierduse în 1940 teritorii la sud (Cadrilaterul), la nord-est (Basarabia şi o parte din Bucovina) şi pierduse nordvestul Transilvaniei. Era o situaţie de criză, trăită cu atât mai dramatic cu cât generaţia care completase statul naţional şi-l unificase, vedea acum năruindu-se aparent această construcţie. Atitudini diverse erau posibile. Unii au zis: „Să luptăm cu toată lumea!”. De la Paris, Paul Goma încă mai reproşează românilor că n-au ştiut să apeleze la ceea ce el numeşte „soluţia maghiară din `56”: să stai pe o ţară plată, fără să ai un zid de reazăm, măcar Carpaţii, şi să lupţi - cu cine? - cu... imperiul sovietic. Ungaria a făcut-o cu disperare – sigur că au sperat într-un ajutor al americanilor, care n-a mai venit –, au fost zdrobiţi de tancurile lui Hruşciov, dar şi-au câştigat atunci respectul întregii lumi. Această soluţie se reproşează şi acum că nu a fost adoptată în acel moment în care pierderile teritoriale româneşti se succedau într-o viteză ameţitoare. În pofida faptului că exista o Ligă Antirevizionistă, că existau atâtea alte mecanisme politice, statale şi ale societăţii civile care ar fi putut fi activate. Totuşi, România n-a stat cu mâinile în sân şi, dincolo de toate lucrurile care i se pot reproşa regimului care, în primul rând, a fost unul de dictatură naţionalistă, de extremă dreaptă, antisemită şi xenofobă, căruia îi datorăm acest episod sinistru al Transnistriei, aşa cum îl ştim, acele represalii de la Odesa, deportările şi atâtea alte lucruri, dincolo de asta, s-a încercat să se lupte, cu ghearele şi cu dinţii, pentru integralitatea statală românească. Ce a făcut Brătianu în acest sens? Deşi nu deţinea nicio poziţie oficială (aceste lucruri se ştiu, le găsiţi şi în cartea lui Aurel Pentelescu, de pildă, „În faţa istoriei – Gheorghe I. Brătianu”, apărută la Editura Dacia, şi în alte studii), el, printr-o înţelegere (pe care o bănuiesc şi pe care nu o cunosc în detaliu) cu oficialităţile, s-a erijat, oarecum, dintr-un impuls patriotic, într-un soi de, dacă nu ambasador, măcar purtător neoficial de cuvânt al României. Zic al României şi nu al lui Ion Antonescu. Dar acest tip de situare, după `89, l-am întâlnit în cazul „ambasadorului golanilor” (şi nu al regimului Iliescu), Alexandru Paleologu, sau într-un caz dintre cele mai frapante. Deşi Majestatea Sa, Regele Mihai I, a fost izgonit într-un mod ruşinos de pe aeroport de către autorităţile româneşti ale primilor ani postcomunişti – şi mi-e ruşine că mă număr printre cei care au trăit în vremea aceea –, totuşi Majestatea Sa a găsit prilejul, atunci când contextul i s-a părut adecvat, de a se erija într-un soi de ambasador neoficial al statului român şi de a încerca să medieze la marile curţi ale suveranilor europeni (în Danemarca, Olanda, Marea Britanie şi celelalte ţări cu regim monarhic, inclusiv din Orient), încercând cumva să înmoaie atmosfera de o relativă ostilitate faţă de România. Tot aşa a încercat şi Gheorghe I. Brătianu, înainte cu câteva decenii, în condiţiile acelea de spectaculoase pierderi româneşti, să meargă la puternicii zilei. În primul rând la Hitler. Şi a făcut asta, a mers la Hitler, cu rezultate pe care istoria încă nu le-a decelat întru totul. Dar Brătianu n-a făcut doar atât, a încercat să elaboreze chiar şi texte, bine scrise, adecvat argumentate, corecte din punct de vedere istoric, însă folosite de propaganda regimului Antonescu. A scris, de pildă, despre Basarabia, despre istoria ei, încercând să legitimeze pretenţiile româneşti asupra acestui teritoriu din nou pierdut. Această broşură a fost tradusă în mai multe limbi – în italiană, în germană, în franceză şi engleză – în mod vădit pentru a sluji propaganda românească. Lucrul respectiv i s-a reproşat ulterior. Mai întâi în 1944, de către ziarul Scânteia, al comuniştilor din ilegalitate, iar ulterior, din 1945 încolo, după ce tancurile sovietice ajunseseră deja în ţara noastră şi eram de-acum sub ocupaţie (nesovietizată încă – formal – până la sfârşitul anului 1947, când regele a fost alungat din ţară, dar deja cu o amprentă puternică asigurată de prezenţa trupelor şi comisarilor sovietici la noi). În acest nou context, alunecând tot mai clar spre extremă stângă şi dominaţia militaro-politică sovietică, sigur că Brătianu a fost privit ca un colaborator al dictaturii antonesciene, deci al fasciştilor. Percepţia asupra lui n-a mai fost aceea a unui liberal (care, oricum, putea fi un tovarăş de drum pentru comunişti, dar în nici un caz mai mult de-atât), ci i s-a atribuit un profil fascist. Şi, treptat-treptat, într-o manieră dramatică şi ineluctabilă, pentru că Brătianu fusese un om vertical, care ţinea la România (şi nu s-a gândit, ca atâţia alţii, s-o părăsească, să plece, să fugă, să ajungă în exil), mai întâi a fost înlăturat din funcţiile publice pe care le deţinea, în viaţa ştiinţifică, de altfel, apoi a fost consemnat la domiciliu – a avut domiciliu forţat – şi, în cele din urmă, a fost adus, după cum se ştie, aici la Sighet, unde astăzi îi comemorăm strălucirea intelectuală şi prestaţia civică în folosul patriei noastre; o prestaţie chiar eroică, asumată, lucidă, responsabilă. Să ştiţi că nu ignora ce i se putea întâmpla. Era un război şi într-un război cineva câştigă şi cineva pierde. El a luptat alături de armata română pe frontul de Est, încercând să păstreze această moştenire preţioasă care se numea România Mare şi s-o transmită mai departe înspre noi. Ceea ce uităm adeseori, când citim paginile cărţilor, este că acei oameni chiar au trăit, au fost foarte vii, au fost oameni ca şi noi, cu sensibilităţile lor, cu punctele lor forte, cu caracter sau fără caracter, deci au fost nişte existenţe concrete şi că noi suntem produsul direct, descendenţa – dacă vreţi genealogică – exactă a acelei Românii. Şi când vorbim despre România interbelică, ar trebui s-o asumăm şi cu strălucirile ei şi cu puţinătatea anumitor măsuri, cum au fost cele de discriminare etnică şi rasială, care au început, mai cu seamă, cu guvernul Goga-Cuza şi au continuat prin toate cele care au urmat. Şi, la fel, suntem, iată, martorii (sau urmaşii în cazul celor mai tineri) României comuniste, cu toate abuzurile ei şi cu unele lucruri bune care s-au întâmplat (mă gândesc la alfabetizare şi la industrializare, de pildă, sau la masivul program de construire de locuinţe din oraşe).  Brătianu s-a angajat într-un mod foarte lucid la ceea ce a decis să facă. Dacă el nu ştia ce înseamnă istoria şi ce înseamnă să trăieşti aici la Carpaţi, la Dunăre şi la Marea Neagră, el care a scris o monografie extraordinară despre Marea Neagră – atunci cine să mai ştie? Dacă el nu ştia ce urmări poate avea o istorie care începea într-o manieră nebuloasă (pe care el a încercat, ca nimeni altul, s-o desluşească, vorbind despre originile Ţărilor Române şi despre agregarea lor, despre modul în care primii domnitori au venit înspre o putere de autonomie şi, până la urmă, de independenţă), atunci cine o putea înţelege mai bine? Aşadar, Brătianu a plătit, cum să spun, cu sânge, cu propria lui viaţă, până la urmă, nişte decizii pe care, în virtutea educaţiei pe care o primise, a concepţiei etice foarte articulate, nu putea să nu le ia. Lucrurile s-au întâmplat astfel. El a murit în condiţii incredibil de ruşinoase pentru România. E tragic şi înfiorător … Dar care este judecata istoriei? De ce întreb asta: unul dintre foştii lui colegi de studii, un mare istoric francez, Fernand Braudel, cel care se numără printre întemeietorii aşa-numitei Şcoli a Analelor în a doua sa generaţie, atunci când a fost rugat – Professeur, il y a un petit collègue là, en Roumanie – avem pe unul dintre colegii noştri acolo, în România, pe care comuniştii îl ţin în temniţă şi îl asasinează… Faceţi ceva, cuvântul dumneavoastră ar însemna ceva! – Braudel, care îl ştia, care-i cunoştea cărţile, care fusese frapat de faptul că el însuşi scria La Mediterrané, iar Brătianu, fără să se fi înţeles în prealabil, în virtutea unor similitudini de concepţie, scria în România, cu totul independent, Marea Neagră, a zis: „– Nu, n-am să intervin. – De ce? – A fost un fascist. – Cum a fost un fascist? – Da, a slujit regimul fascist, militarist al lui Antonescu şi s-a dus la Hitler”. Lucruri aparent autentice, demonstrabile formal prin angajamentele pe care le-am enumerat din vremea guvernării Mareşalului! De asta eu, când vine vorba despre judecata străinilor asupra istoriei noastre, păstrez un grăunte de neîncredere: oamenii pot fi excepţional pregătiţi – şi avem asemenea istorici care s-au pronunţat, în deplină cunoştinţă de cauză, cu multe nuanţe, în legătură cu istoria noastră –, dar, totuşi, ei n-au trăit aici. Poate suna suspect această formulare, pentru că vă veţi aminti ce se spunea în `90: – ei n-au mâncat salam cu soia, ca şi noi, n-au stat aici. Într-un fel, lăsând de-o parte această formulare burlescă şi acest reproş neîntemeiat, poţi totuşi să spui asta, îţi poate scăpa mai mult decât o nuanţă. Iată exemplul concret, situaţia în care un patriot care este un democrat consecvent încearcă să îşi facă datoria în timpul unui război complex, de recuperare teritorială şi patriotic, pe de o parte, de opoziţie la adresa totalitarismului roşu, pe de alta, adus însă, împotriva voinţei lui, în tabăra totalitarismului brun şi lăsând impresia că participă la propaganda acestuia. Judecata lui Fernand Braudel, întemeiată din punctul de vedere al aparenţelor – formal, aşadar – ascunde, de fapt, o gravă eroare, o decodare ce echivalează o (nouă) nedreptate. Ce era să facă cetăţeanul Brătianu, Gheorghe I. Brătianu politicianul – tras pe dreapta –, în condiţiile în care simţea din răsputeri că ţara, nu regimul Antonescu, are nevoie de el? Trebuia să aştepte, oare, deplin pasiv reîntoarcerea democraţiei care … nu a mai revenit decât după 1989? Îmi amintesc anul 1986, când scriitorul Nicolae Breban, maramureşan şi el, din Breb, m-a vizitat la Arad şi l-am dus să viziteze un mic cineclub, la Şcoala Populară de Artă, unde un grup de tineri făceam filme underground (filmam pe 16 mm, cu aparate Krasnogorsk, producţii experimentale de 5-10 minute, care mai există şi acum – au cunoscut o carieră la care nu ne gândeam atunci: au ajuns protagonistele unor gale la Beaubourg, au ajuns în Canada; teza noastră era că poţi să faci film fără să povesteşti în imagini picturale, deci fără să imiţi pictura, fără să imiţi opera lirică sau narativitatea literară, a prozatorului, deci să inventezi o naraţiune filmică, care nu are nimic de-a face cu nici una dintre celelalte arte). Şi eram mândri de treaba asta şi l-am dus pe Breban să ne lăudăm cu ce-aveam mai de preţ acolo. Liderul nostru, Gheorghe Sabău, pusese deasupra intrării un citat din Constantin Noica. Breban a avut un comentariu interesant, care m-a pus pe gânduri. A zis: „– Hmm, Noica. Da, poţi să spui, ca şi Noica, că trebuie să-ţi slujeşti patria, dar dacă o spui în acelaşi timp cu Miliţia, lumea poate confunda discursurile, o să creadă că eşti omul Miliţiei”. M-am gândit adeseori şi în legătură cu Brătianu – era el omul poliţiei, al regimului, în sensul ăsta brebanian şi noician? Când latri în corul câinilor de pază, nu devii şi tu un câine de pază? Poate că eşti un om bine intenţionat, care are toate argumentele pentru a susţine o asemenea poziţionare, dar ar trebui să-ţi iei o precauţie, să spui: – Eu vreau reîntregirea hotarelor României, dar n-am nicio treabă cu regimul Antonescu, eu sunt un democrat, eu nu militez alături de mareşal. Asta este o mare dilemă pe care o avem, unii măcar. Alţii au poate răspunsurile, poate că sunt mai bine pregătiţi decât mine să dea răspunsurile. Avem o mare dilemă şi când este vorba despre Iuliu Maniu şi de toţi ceilalţi politicieni interbelici care, în acel moment, ori nu erau suficient de prezenţi, ori erau prezenţi acolo unde ar fi fost mai bine să nu fie. Dar, pe urmă, să le reproşezi că au fost, în loc să tacă şi să vâre capul în nisip ca un struţ? Este rezonabil sau nu? Îmi închei speech-ul cu această dilemă pe care o formulez şi pe care, în măsura în care vom avea răgazul, m-aş bucura să o discutăm împreună. Cum vi se pare povestea asta? Ce e de făcut când ai o dictatură, dar ţara piere? Te angajezi alături de acea dictatură şi încerci să faci ceva? Sau taci, pentru că este o dictatură şi e mai bine să croşetezi, să vezi un film, să participi la vernisaje ca simplu membru al asistenţei anonime?... E o mare dilemă şi cred că, dezbătând aici, la Sighet, acest lucru, putem înţelege mai bine şi mai nuanţat lucrurile decât, poate, în alte condiţii, pentru că aici, la Sighet, a expiat, a plătit preţul acestor opţiuni Gheorghe Brătianu, aici a ajuns el, definitiv, o victimă. Foarte probabil că ajungea oricum. Dar în cazul lui nu poţi să spui: – Nu, Brătianu n-a fost la Hitler. A fost la Hitler. Şi a scris broşuri de propagandă sau a scris nişte texte care au ajuns broşuri de propagandă. Mă interesează mult răspunsurile unor oameni care discută, la 20 de ani după răsturnarea regimului, tot despre dictatură, despre comunism, şi care, până la urmă, împreună cu toţi ceilalţi din ţara asta (şi împreună cu mine) alcătuiesc România democrată – sau cel puţin cu pretenţii democrate – şi cu pretenţia că, împreună, construim, aşa cum putem, cu ezitări, cu căutări, statul de drept. AUTOR: Prof.univ.dr. Ovidiu Pecican, Universitatea „Babeş-Bolyai” Cluj Napoca SURSA: Revista "Caietele Bratianu", nr.2 , editata de Societatea Academica "Gheorghe I. Bratianu", filiala Sighet. Informatii suplimentare despre Societatea Academica "Gheorghe I. Bratianu", filiala Sighet, gasiti pe site-ul: www.bratianu-sighet.ro Revista CAIETELE BRATIANU are 102 de pagini, costa 12 lei si poate fi cumparata de la Memorialul Victimelor Comunsimului si al Rezistentei din Sighet. Coperta, intro si cuprinsul revistei CAIETELE BRATIANU pot fi vizualizate aici.
|
