|
Cu chipul tălmăcim gândurile într-o limbă fără sunete […] Îmi dau seama că ştii foarte puţine despre lumea aceasta în care te voi conduce. […] Când voi termina, cred că vei simţi exact ceea ce simt şi eu.
Sunt atât de multe lucruri de spus despre Cele nouă chipuri ale inimii încât nu doar că nu ştiu cu ce sa încep, dar nu ştiu nici ce să spun şi ce să las ca fiecare să descopere pentru sine.
Această carte are capacitatea rară de a ma transporta senzorial, în sensul că de fiecare dată când citesc din ea am impresia că e vară, iar eu sunt în concediu şi stau undeva la umbră, în natură, savurând poveştile spuse cu atâta măiestrie. E ca şi cum o pânză magică s-ar ţese în jurul meu. E ciudat, n-am mai simţit asta niciodată.
Anita Nair a conceput acest roman, sau cel puţin aşa mi s-a părut mie, după tehnica kathakali. Acesta este una din cele mai vechi forme de teatru-dans din lume şi îşi are originile în sud-estul Indiei, în satul Keral, fiind o reprezentaţie de grup în care dansatorii joacă diferite roluri în piese tradiţionale bazate pe teme din mitologia hindusă, în special din Ramayana şi Mahabharata. Tehnica kathakali reprezintă un limbaj al gesturilor extrem de dezvoltat, prin care artistul poate reda fraze şi chiar povești întregi. Spun că romanul este conceput după aceeaşi formă pentru că ceea ce se întâmplă este privit din interiorul personajelor şi se bazează pe gânduri, senzaţii şi mai ales gesturi. Protagoniştii între ei îşi spun foarte puţine lucruri şi, de cele mai multe ori, ceva total diferit de ceea ce gândesc. Un alt motiv pentru care cred că s-a urmat această tehnica este că pentru a putea înţelege un spectacol kathakali trebuie să cunoşti foarte bine mitologia hindusă, iar pentru a înţelege acest roman trebuie să cunoşti foarte bine cultura indiană. Motiv pentru care eu am impresia că, în ciuda faptului de a fi savurat cartea din scoarţă în scoarţă, nu am înţeles decât jumătate din ea. Am ştiut de la prima pagină că acesta nu va fi un roman pe care-l lecturez pur şi simplu ci unul din care voi învăţa.
Structura romanului este foarte complexă, fiind împărţită în nouă capitole care sunt la rândul lor împărţite între vocea naratorului şi cele ale celor trei protagonişti principali, Unchiul, Radha şi Shyam. Cele nouă capitole reprezintă Navarasele, cele nouă emoţii, în sanscrită: dragoste, dispreţ, amărăciune, furie, curaj, teamă, dezgust, mirare, pace. Acestea sunt sentimentele pe care cei trei protagonişti le încearcă pe parcursul poveştii. Deşi Chris este cel care provoacă toate aceste sentimente, el este singurul care nu are o voce care să-i spună povestea din interior. El este cel care trezeşte în Radha pasiunea şi, deşi nu sunt foarte sigură, iubirea, în ciuda faptului ca aceasta este căsătorită cu Shyam. Casnicia celor doi n-a avut la bază o dragoste adevărată sau măcar o pasiune împărtăşită, iar acest lucru se resimte în felul în care cei doi se văd unul pe celalalt. În ochii Radhei, Shyam este un om demn de dispreţ datorită dorinţei sale de a face avere şi a faptului că îi plac lucrurile banale, chiar clişeistice. În ochii lui Shyam, Radha este ca o nestemată pe care el are mândria de a o purta cât mai la vedere. El o iubeşte chiar daca nu o înţelege, pentru că nici nu consideră că ar trebui să o înţeleagă. În realitate, nici Radha nu-l cunoaşte şi nu-l înţelege pe Shyam, iar această lipsă de cunoştere şi de înţelegere reciprocă după opt ani de căsnicie este ceea ce duce la întâmplările care au loc. Unchiul este cel pentru care Chris apare în vieţile celor trei, vrând să scrie o carte despre viaţa acestui om pe care-l admiră ca pe un mare artist, şi este cel care îşi deapănă povestea vieţii într-un mod atât de complex încât uneori te îndoieşti de realitatea spuselor sale. Însă acesta este un om care îşi iubeşte arta în asemenea măsură încât ajunge să trăiască prin ea. De aceea povesteşte totul şi, într-o oarecare măsură, percepe totul prin arta sa, kathakali.
În Cele nouă chipuri ale inimii se împletesc în mod seducător realitatea, misticismul, realismul magic şi valorile culturale. E o carte din care se pot învăţa multe şi din care eu n-am înţeles poate nici jumătate. De aceea am să revin asupra ei peste căţiva ani, după ce sper că îmi voi fi îmbogăţit cunoştinţele despre cultura şi mitologia hindusă, ceea ce cred ca mă va ajuta să înţeleg mai bine acest roman extraordinar.
Plusuri: stilul şi structura care se întreţes în mod seducător pentru a da naştere unor poveşti fascinante, te face să ai impresia că o asculţi pe Sheherezada.
Recomandare: celor care doresc mai mult decât să asculte o poveste, îşi doresc să fie învâluiţi în ea, vrăjiţi, fermecaţi.
Scris de Andrea Balint
|
