Alexandru Paleologu şi părerile noastre despre Lume

2658 Afişări

Scris de dr. Peter Lengyel

Marţi, 26 Aprilie 2011 07:42

În ploaia serii de ieri am citit o carte a lui Alexandru Paleologu, "Breviar pentru păstrarea clipelor", apărută la Humanitas în 2005. Am reţinut câteva formulări care mi se par a fi interesante, atingând subiecte care mă interesează, şi despre care am scris şi eu: vânătoarea, educaţia, competenţa într-un domeniu, probleme majore ale civilizaţiei umane, tehnologia, arta, etica, cultura umană, sau eventual gândirea indiană. Aşa cum este natural, în unele privinţe suntem de aceeaşi părere, în altele nu.

Referitor la vânătoare, avem o viziune destul de asemănătoare. Privind vânătoarea, Alexandru Paleologu zicea: “Laşitatea a început de când a apărut praful de puşcă. Laşitate este şi în vânătoare, că nu poţi să lupţi cu mistreţul cot la cot. Eu nu am făcut niciodată vânătoare şi îmi displace, mi se pare un exerciţiu foarte laş să ucizi nişte biete animale care trăiesc şi ele pe pământ, ca şi tine. A fost, ce-i drept, apanajul nobilimii, dar eu unul nu am gustat vânătoarea cu arme de foc. Mai mult respect am pentru vânătorile de foarte demult, care necesitau un oarecare efort şi o rezistenţă fizică mai mare şi când arma de vânătoare era săgeata; mai brutală, mai dură, dar mai bărbătească şi mai onorabilă.”

Privind învăţământul, uriaşele transformări şi degradarea permanentă a statutului cadrelor didactice, o subminare a calităţii procesului de învăţământ, au dus ca din rolul de simbol al profesorului din urmă cu un secol, invidiat şi recunoscut de întreaga societate, acum profesorul să fie un personaj marginal în societate, simbol al incapacităţii, frecvent perceput de elevi ca un duşman frustrat, sărac, coruptibil, ahtiat după margarină, un personaj demn de milă, la care eventual poţi să îi dai şi un şut în cap. Desigur, atât în trecut cât şi acum, învăţământul are o bună doză de sadism, când profesori nu foarte normali “îţi vor binele”. Mi-a plăcut cum toată această atmosfera este surprinsă succinct şi la obiect în formularea lui Paleologu: “Am rămas cu sentimentul că şcoala primară de stat era un loc unde se exercita un soi de sadism asupra copiilor. Acum cred că s-au mai schimbat lucrurile. Am auzit chiar de cazuri în care profesorii au fost bătuţi de elevi…”

Cred ca orice om inteligent este interesat de căile realiste pentru urmărirea atingerii rezultatelor, condiţiile eficienţei etc. Cea mai importantă precondiţie, consider că este interesul personal pentru subiect. Aşa cum scrie şi Paleologu, “Omul devine competent în ceea ce iubeşte.” Dacă nu eşti realmente, personal şi profound interesat de un anume subiect, este probabil imposibil să ajungi la nivelul necesar pentru a avea performanţe. Învăţământul bazat pe constrângere, pe ‘forţarea notei’ din exterior, duce cel mult la nişte rezultate de moment, dar şi la o scârbă majoră faţă de subiect, şi la lipsa oricărei dorinţe de a continua atunci când dispare constrângerea. Învăţământul bazat pe trezirea interesului, pe deschiderea atracţiei spre subiect, creşte şansele apariţiei unui interes pe termen lung, care în timp poate duce la performanţe majore.

Privitor la aceeaşi activitate, aceeaşi ‘muncă’, percepţia umană este diferită, subiectivă: 1. un sentiment negativ când eşti constrâns, sau din oarecare motive ai ajuns să nu îţi placă subiectul, şi 2. un sentiment de atracţie şi capacitatea de a investi o uriaşă energie, dacă ceva te atrage, eşti interesat etc. Cred că doar omul care găseşte plăcere în ceea ce munceşte, poate printr-o abordare ludică, este cel care eventual ajunge să producă ceva mai însemnat. Interesantă este abordarea de către Paleologu a unei idei tangenţiale acestui subiect: “Etimologic, munca înseamnă tortură. Îmi place foarte mult definiţia dată de Nicolae Basilescu: “Munca este o sforţare penibilă, făcută pentru dobândirea de beneficii.” Sigur, îmi face uneori o imensă plăcere să lucrez ceva care mă pasionează; asta nu e muncă, e distracţie.”

Totodată, este nevoie de capacitatea de a înţelege în profunzime un anumit domeniu, de a rămâne cu afirmaţiile tale în limitele a ceea ce ai înţeles destul de bine, cu încercarea de a lărgi sfera cunoştinţelor atât cât exişti. Paleologu formulează succinct ideea, zicând: “Important este să ştii să foloseşti bine lucrurile pe care le ştii.”

Putem considera contemplaţia o activitate concretă, ca libertate a spiritului uman, ca parte importantă a activităţii de creaţie, a muncii elevate. Cu toate că în lumea actuală plină de “parametri cuantificabili ai succesului”, se dă impresia că până şi munca intelectuală este o transformare mecanică a informaţiei, cu input şi output, ca la o maşină de tocat carne. Mi-a plăcut abordarea lui Paleologu, când zicea: “Dar cel mai de admirat e tot omul care, în mod negrăbit şi fără să se apuce să muncească ostentativ, contemplă şi vede. Oamenii sunt anticontemplativi. Dar cum să vezi ceva, dacă nu contempli? Dacă stau să mă examinez cu atenţie, eu n-am avut mai niciodată treabă. Nu am făcut, slavă Domnului, nimic în viaţă, nu am ajuns nimic şi sunt foarte mândru de asta. Mi se pare o nebunie să trăieşti după un program. Sistemul e o prostie. Ce a rămas din toate sistemele? Mai are astăzi cineva curajul de a se declara purtătorul unui sistem?” Desigur, când un intelectual de marcă cum este Paleologu, fost ambasador al României la Paris, zice despre sine că nu a făcut nimic în viaţă şi nu a ajuns nimic, este o figură de stil… care atrage atenţia asupra ideii ca nu goana după funcţii sau alte astfel de “realizări” au ceva importanţă…

Omul, ca şi celelalte fiinţe, caută fericirea, sentimentul provenit din satisfacerea nevoilor sale pe diferite planuri. În societatea de consum a zilelor noastre, când a cumpăra şi a consuma devine scopul existenţei umane, când reuşita în viaţă este echivalentul acumulării de bunuri, multe “domenii nemateriale” îşi pierd valoarea în ochii tâmpi ai majorităţii manipulate prin reclame care-ţi promit fericirea… dacă cumperi. Goana după fericirea promisa prin achiziţia de obiecte şi servicii, este o fugă fără sens, o fata morgana care se îndepărtează după ce ai urcat pe dunele de nisip. Prin această goană, omul ‘uită’ să savureze plăcerile care nu ‘trebuiesc scump plătite’, cum este spre exemplu plimbarea în natură, contemplarea lumii, cititul, etc. Intraţi în capcana consumerismului, nu doar că oamenii nu au devenit mai satisfăcuţi, mai fericiţi, ci chiar din contră… dar, mai dur decât atât, acest model economico-social şi cultural al creşterii indefinite pe baza resurselor finite… duce inevitabil la subminarea viitorului civilizaţiei umane.

Este interesantă abordarea lui Paleologu privind reuşita în viaţă şi căutarea plăcerii, a fericirii… o abordare pleziristă: “Să reuşeşti în viaţă nu înseamnă să ocupi nu ştiu ce funcţii, ci să realizezi un cuantum de plăcere cât mai constant şi cât mai îndelung. Cea mai minunată virtute a omului e putinţa de a procura, savura şi produce plăcere. (…) Ce poate fi mai frumos decât să priveşti un spectacol frumos al naturii sau al vieţii, sau decât să citeşti o poezie de un mare poet, sau decât să mânânci o masă excelentă?” În alt loc scrie: “Accept că fericirea poţi să ţi-o faci, dacă ai un temperament capabil să identifice filoanele frumoase din orice circumstanţe ale existenţei.” Oarecum în contradicţie cu alte afirmaţii ale lui, mi-a plăcut ideea optimistă, dătătoare de linişte şi eliberare, pe care Paleologu o formulează în felul următor: “Eu nu cred că binele poate fi calculat în durată, ci în calitate. Dacă ai avut chiar numai o singură clipă de mare fericire, tot restul vieţii tale a meritat să fie trăit.”

Privitor la unele probleme majore ale civilizaţiei noastre, Al. Paleologu zice: “Pentru civilizaţia umană, a fost un dezastru invenţia motorului cu explozie. Cu asta a început şantajul neruşinat al ţărilor producătoare de petrol şi bombardarea oraşelor. Armatele se văd în posesia mijloacelor celor mai laşe de a extermina populaţii întregi. E oribil. Şi în timpul copilăriei mele omul cel mai glorios era considerat Edison, fiindcă inventase nenumărate lucruri care, de fapt, sunt inutile şi fără de care s-a trăit mii de ani foarte bine, chiar mai bine decât acum. În schimb, invenţiile au dat naştere la tot felul de dobitocii: invidie, poftă, emulaţie prostească. (…) Oricum, progresul tehnic nu este nelimitat şi va duce, probabil, la o catastrofă de natură să ne facă să o luăm de la zero. (…) Omul crede că totul i se cuvine, datorită geniului său inventiv. Geniul său inventiv este tâmpenie.”

Deşi mi-a plăcut modul de curgere a unor idei care se leagă în raţionamente interesante, nu pot fi de acord cu idea conform căreia invenţiile majore au dus la degradarea vieţii umane şi la naşterea invidiei. Eu cred că omul diferă de restul animalelor prin dorinţa şi capacitatea de a încerca permanent să găsească variante mai facile, mai fezabile de a îşi asigura existenţa; civilizaţia umană este rezultatul invenţiilor şi descoperirilor care au făcut posibilă situaţia ca o anumită specie de maimuţă să deţină capacitatea tehnico-ştiinţifică de a acapara în interesul ei imediat ‘resursele naturale’, practic aproape întreaga ecosferă a Planetei. Acest ‘geniu inventiv’ care ne deosebeşte de alte animale, dealtfel identice din punct de vedere biologic, este un factor care ne poate ajuta să rămânem specia dominantă a Planetei, dar ea poate la fel de bine să ne facă să subminăm viitorul nostru ca civilizaţie şi ca specie de animal.

Desigur, tehnologia a dat în mâna omului o capacitate incredibilă de a transforma, de a distruge, de a crea noul, de a ucide în masă alţi oameni, inclusiv capacitatea de a îşi submina viitorul. Este bine că Paleologu aminteşte de faptul că “progresul tehnic nu este nelimitat şi va duce, probabil, la o catastrofă de natură să ne facă să o luăm de la zero”. Este o abordare optimistă, care zice că am mai exista ca specie, pentru ca să putem să o reîncepem de la zero; desigur varianta asta este mai puţin sumbră ca cea care nu oferă şansă reînceperii...

Zice Paleologu la un moment dat, că acum ne găsim în epoca “tehno-latrinei. O epocă abjectă. Lumea noastră cretină şi fudulă îmi provoacă o greaţă inimaginabilă. Cât putem fi de proşti! Şi cât de uşor renunţă omul la demnitatea fiinţei sale.” Ce pot să zic? Că dacă ai vedea ce s-a întâmplat în oricare epocă a existenţei umane, unde pe lângă substratul de ‘normalitate’ şi fericire, era permanent prezent amalgamul măcelurilor şi vanităţile stupide, cu toată mizeria fizică şi toată lipsa de siguranţă, cu toate molimele şi despoţii locali, cu inchiziţia, dezastru…, nu alta… Toate micile dezastre sau marile catastrofe, nu erau însă capabile să aducă atingere însăşi existenţei civilizaţiei umane la nivel Planetar, ceea ce acum este altfel.

Despre irepetabilitatea existenţei umane. În privinţa fundamentelor prin care oamenii Indiei privesc existenţa, critica lui Paleologu bazată pe ideea că stupizenia abordării ar proveni din incapacitatea de a înţelege ‘înţelepciunea divină’, mi se pare o ciudăţenie de logică; nu cred că indienii sau europenii (sau alţii) ar fi mai îndreptăţiţi să creadă că ar cunoaşte asemenea ‘sfere’, dar abordarea ştiinţifică bazată pe ceva ‘concret’ mi se pare că te duce pe alte căi la concluzia lui Paleologu, anume că viaţa omului este unică şi irepetabilă. Al. Paleologu zicea: “Şi de India am avut oroare, mai ales în anii ’30 când toată lumea era stăpânită de acea manie care mai bântuie şi acum. Reîncarnarea ar fi o infinită plictiseală; adică s-o tot ţii aşa, să te naşti ba puşcăriaş, ba împărat, ba şobolan, să fii iar germene, să te naşti, să iei trei la matematică, aşa la infinit. Mi se pare o ipoteză stupidă, care jigneşte grav înţelepciunea divină: chiar aşa de lipsă de imaginaţie să credem că este? Pentru mine e clar că viaţa omului e unică şi irepetabilă.”

Despre artă şi explicarea ei. Cândva am vizitat în Italia un muzeu de artă modernă, cu ocazia unei conferinţe organizate de Consiliul Europei; când vedeai o ‘capodoperă’ pe un întreg uriaş perete, totul o pânză vopsită în roşu uniform, iar o ‘tanti’ ţinea un lung discurs despre ce anume reprezintă ‘creaţia’ respectivă, îţi venea să…. Mi-am adus aminte zâmbind de fericirea oferită de terminarea vizitei, citind textul următor: “M-au îngrozit întotdeauna discursurile pe teme de artă, care sunt cele mai pline de tâmpenii; debitează unii, în faţa operelor de artă, nişte dobitocii nemaipomenite, cu reţetă fixă: să nu ai nimic de spus, să foloseşti câteva cuvinte care sună bine şi sunt la modă, să citezi câteva nume, ca acela al lui Jacques Derrida, fie că se potrivesc sau nu, şi să gargariseşti cât cuprinde.” Desigur, poate doar eu nu am capacitatea necesară pentru a înţelege lumea acea a artiştilor moderni care sudează împreună nişte fiare ruginite şi apoi au pretenţia să te minunezi de uriaşa lor valoare estetică. Oricum în acest context, este interesantă formularea lui Paleologu: “Dar şi un om deştept e capabil de mult cretinism. Şi eu am fost în nenumărate rânduri, cretin. Inteligenţa e recurentă, numai prostia e continuă.”

Despre o abordare pesimistă, realistă sau optimist: se pot aduce tot felul de argumente pro şi contra fiecăreia, dar a defini limita dintre ele, este mai greu. Modul de abordare, gândirea puternic promovată în lumea modernă vestică este o gândire optimistă, uneori hiperoptimistă… lipsită de orice bază realistă. Pot zice că o asemenea abordare înseamnă şi acceptarea unor riscuri mult mai mari decât în cazul unei abordări mai puţin optimiste, cu tente de realism sau eventual pesimism. Atât timp cât abordarea optimistă, care minimalizează importanţa riscurilor, este utilizată la chestiuni personale mărunte, este relativ lipsită de importanţă. Dar atunci când direcţia în care se îndreaptă omenirea este dată de “oameni optimişti”, zâmbitori şi plini de speranţe că resursele limitate vor fi îndeajuns pentru pretenţii nelimitate, atunci avem ingredientele dezastrului civilizaţiei noastre.

Paleologu zice: “De multe ori cinismul a fost salvator pentru mine. Cinism neînsemnând ticăloşie şi prostie, ci priza corectă la real. Trebuie să ai un spirit pesimist; cel optimist e lamentabil, grotesc şi stupid. “Gândeşte pozitiv!” Cum adică, să gândesc în mod deliberat fals numai ca să am o stare pozitivă, care să placă cui şi cui să facă un bine? Trebuie să fii apt să priveşti realitatea exact aşa cum e, frumoasă sau pocită. Dacă nu asumi toate imbecilităţile care se află în circulaţie, dacă le demontezi în gura mare, eşti considerat un om rău, un cinic, un imoralist. Dar tocmai acest “imoralism” este începutul unei vieţi etice corecte. Cine nu este capabil să discrediteze falsele virtuţi este un impostor periculos.”

Departe de gravitatea unor subiecte evident dificile, este interesantă legarea unor 1. realităţi simple de 2. umanism, şi crearea unor contexte care să arate implicaţiile oricărei activităţi umane. O referire interesantă în ceea ce priveşte relaţia dintre abordarea naturii pe la noi şi cultura umană, este următoarea: “Am mai observat ceva: românul găseşte o mare plăcere în a tăia pomii. Pe str. Maria Rosetti era o casă veche, frumoasă, cu un pom mare, care îi masca, oarecum, faţada. Fiindca nu se vedea, chipurile, intrarea în instituţia care îşi avea sediul acolo, au tăiat pomul. Cu o astfel de mentalitate barbară, nu se poate spera la cultură.” Merită meditat poate, o secundă mai mult, înainte de a lua drujba sau de a trimite executanţii – cozi de topor.

AUTOR & FOTO: dr. Peter Lengyel - Asociaţia Valea Verde.