Închipuiţi-vă un medic în cabinetul căruia intră un copil care abia începe să meargă copăcel. Medicul îl palpează, îl ascultă grăbit cu stetoscopul, îi ia pulsul şi temperatura şi apoi recomandă grav: electroşocuri.

Ca în mai toate scrierile lui din tinereţe, dr. E. M. Cioran este de precizie inegalabilă în diagnostic şi catastrofal în tratament. Probele de viruşi luate de la pacientul România sunt identificate cu o acuitate izbitoare. Când numeşte poporul român drept “popor de răzmeriţe”, când soluţionează dintr-o singură propoziţie una din obsesiile noastre naţionale (“Fatalismul este un amoralism al devenirii“) sau una din modalităţile noastre de (ne)lucru (“În România tipul omului inteligent şi unanim simpatizat este chiulangiul sistematic“), când constată că avem un talent admirabil în a ţine capul plecat şi în acelaşi timp, a scuipa pe jos: “În genere, românii au prea multă umilinţă şi prea puţină pietate faţă de lucruri“, când ne vede incapabili de utopie (ceea ce, de altfel, e salvator şi nicidecum apocaliptic)”

Desfrâul începe să se manifeste abia când încep peroraţiile pe tema unei “culturi a maselor” creată de muncitorime (?), sau a “conştiinţei maselor”(??), când se lansează într-un nebun elogiu al forţei şi hemoragiei. Când nu sesizează nonsensuri (logice şi ideologice) în propriile formulări: (ex. “Orice revoluţie îşi are sursa în stomac; dar ea ţinteşte înspre ultimele finalităţi ale spiritului“), când cel care avea să ofteze nu peste mult timp: “À quoi bon avoir quitté Coasta Boacii?” blestemă “naivitatea stilului comunitar”, când, uitând probabil de Lev Şestov (despre care spunea că l-a vindecat de orice certitudine) gâfâie: “la drept vorbind, nu există viziune microscopică, fiindcă fenomenele de mâna a doua n-au o valoare în sine, ele fiind fie pregătiri, fie urmări ale fenomenelor centrale“. Când crede că “numai agresiunea cu stil a luat contur istoric“, uitând că stricnina nu poate mirosi a Christian Dior.

“Am apărat şi am păstrat. Se cheamă acesta destin?” se răzvrăteşte Cioran. Şi i s-ar putea răspunde firesc, fără apeluri la Noica: aperi când eşti atacat. Încerci să păstrezi când ştii că eşti în pericol să pierzi. Iar când citeşti o propoziţie precum “n-are nimic gotic religiozitatea autohtonă” nu poţi decât să amuţeşti, fiindcă nu pentru sentimentul fecund al singurătăţii omului în lumea care l-a abolit pe Dumnezeu vrea Cioran catedrale gotice, turle, surle si trâmbiţe, ci din orgoliu, protest şi dorinţă de bufoniadă superioară. Marea seducţie a lui Cioran, cel din Schimbarea la faţă a României, este aceea de a da cu barda în ceruri de pe poziţii cvasireligioase.

Toate cele de mai sus rămân încă, într-o mai mică sau mai mare măsură, explicabile. Volumul lui Cioran devine însă fioros atunci când soluţiilor teoretice de mai sus autorul le găseşte corespondent în realitate. Se aduce exemplul merituos al Franţei, care a reuşit, spre deosebire de noi, să se debaraseze de moarte şi să creeze o “cultură fără spirit tragic”- răsplata pentru acesta manevră de o deosebită inteligenţă fiind, bien sûr, foarte vitalul moment 1789. Şi mai înfricoşător este exemplul Rusiei, când autorul te lasă să deduci că am avut mare noroc cu Lenin, că altfel nu mai citeam Dostoievski, ci vreun “existenţialist” mongol. Când ne spune panegiric că la început de secol XIX, Rusia era în situaţia României – adică părăsea întunecarea şi intra pe poarta istoriei – şi că a ales soluţia cea bună: “a ars etapele”. Probabil Cioran înţelegea prin această expresie că Rusia s-a născut, a căscat anarhist, a dezmeticire preţ de un secol şi apoi a pus de o horă mondială, cu strigături şi balalaică, din care, altfel, nu ne-am revenit nici acum. Ţine de inconştienţă sau de vreo naivitate juvenilă (oricum, nescuzabilă) să faci elogiul Rusiei care la acea vreme era deja de mult consacrată drept stat criminal: “burgheziile lumii ar trebui să fie recunoscătoare Rusiei, fiindcă ea le-a învăţat să moară la timp“.

Speranţa lui Cioran? Funestă, dacă o priveşti după câteva decenii: “că un regim de dictatură ar putea arde etapele. Şi că un regim de dictatură este absurd şi criminal dacă nu arde etapele“. Regimul tânjit a venit în galop (în măsura în care tancurile pot avea o atare viteză) după numai câţiva ani, dornic să ardă şi etape, şi oameni şi memorie, iar România (care “are enorm de învăţat de la Rusia”) a scos caietul de notiţe şi s-a pus pe silabisit, timp de 45 de ani superistorici şi subomenesti: u-re-se-se bas-ti-on al pă-cii e!

Nu cred că greşesc dacă spun că Schimbarea la faţă a României se fundamentează pe un paradox şi pe o confuzie. Paradoxul este că Cioran, inapt cum era pentru orice alt discurs decât acela (direct sau camuflat) al morţii – adică al porţii către veşnicie sau neant (ambele la antipozii istoriei), nu visează decât războaie şi imperii, pe care le intuieşte ca semne ale unui vitalism salvator. Confuzia ar fi, cred, ideea că a fi în lume înseamnă a fi numai politic, ceea ce este eronat, exceptând sensul pe care i-l dă un Unamuno politicii, adică tot cu oberliht înspre cer.

În cele din urmă, miza cărţii este aceea de a afla dacă aşa-zisa natura soporifică a istoriei României se poate numi “moţăială milenară” sau, din contră, “adormire”? Fireşte, Emil Cioran optează pentru prima variantă, vrând ca frumoasa adormită să se scoale grabnic din pătuceanu-i şi să se apuce ambiţios de aerobic. România să tragă de fiare, să facă muşchi. Bicepşi, tricepşi şi deltoizi revoluţionari. Vitaminizare cu istorie sângeroasă. Să alerge în maratonul timpului, ca să elimine prin transpiraţie toate toxinele de tip: dor, contemplare, “sentiment al fiinţei”"

Interesant cum Cioran, scriitor nărăvaş şi, nu-i aşa, “specialist în problema morţii” îşi varsă năduful pe absenţa noastră din timp, în timp ce Noica – filozof al culturii simte nevoia să scrie în luminoasele Pagini despre sufletul românesc despre norocul pe care l-am avut că nu am ieşit mai devreme în istorie: “Eternitatea românească despre care vorbesc este de acest tip. Nu o plenitudine istorică, nu realizări majore – pe care neamul nostru nici n-ar fi avut când să le înfăptuiască – dau garanţia duratei; ci sentimentul că, în fond, există un plan faţă de care toată frământarea istorică este irosire şi pierdere“.

Nu este cumva lipsit de sens să iei în tărbacă o ţară pe motiv că nu a ştiut să fie istorică şi din cauza celor privilegiaţi istoric, a celor care au făcut istoria? Pasivitatea milenară să fie oare blegeală maladivă, lene absolută sau sensul, semnul unei manifestări a vreunui simţ al veşniciei? Dacă ai, ca Neagoe Basarab, răspunsul, îţi mai e utilă speculaţia şi rătăcirea de tine? Să fie doar o întâmplare că vorbele lui Cioran: “Tot ce nu e profeţie în România este un atentat împotriva României” sau “În infinitul tristeţii, România este un punct pe care încearcă să-l salveze deznădejdea mea“, mi-au adus aminte de cele ale unui om situat într-un punct diametral opus (luând ca axă de reper lecturile, traseul de viaţă şi uşa puşcăriei), Părintele Arsenie Papacioc: “te-am umilit, popor român, ca să am de unde să te înalţ“?

Această carte, fără îndoială extraordinar de tonică, are totuşi, citită la început de secol XXI românesc, un efect deprimant. Acest efect deprimant este cauzat de faptul că ştafeta discursului despre schimbarea la faţă a României a fost preluată şi după 60-70 de ani, dar numai în formă, cu “mica” diferenţă că acum suntem informaţi că nu există propriu-zis o faţă (adică o identitate) a României, iar transfigurarea la care tânjeşte Cioran se cheamă de fapt “implementare” şi nu vine din genunile fiinţei româneşti, ci dintre vrafurile de regulamente, ordonanţe, directive şi avize scrise şi nescrise ale structurilor supranaţionale. Este imposibil să vorbeşti despre muntele Taborului atâta vreme cât crezi că naţiunea este un concept istoric (da) care ambalează un nimic regional pretins specific (fireşte, nu), cultura este ceva determinat doar în timp, deci asamblabil şi prelucrabil în imediat, iar cuvinte precum “destin”, “menire”, “trădător”, “tragic” sau “sfâşiere” sunt glumiţe interbelice. “Catedrala” este, cu tot cu golul ei, asumată de Cioran, iar nu transformată în mall, ca la cei recenţi. Ceea ce mă face să cred că electroşocurile de conştiinţă sunt meritate mai cu prisos de către alţi pacienţi, dedaţi la supradoze de Prozacuri intelectualiste.

Scrisă de Silviu Man

SURSA: Bookblog.ro