Reuşita unei convieţuiri pleacă de la comunicare. Evoluat în timp, de la elemente nonverbale (gesturi), prin cel imitativ, onomatopeic, la exprimări din cele mai complexe (abstractizarea formală), limbajul reprezintă cel mai eficient mijloc de comunicare.
Ca peste tot in Ardeal, şi în Maramureş avem o populaţie foarte diferenţiată pe naţionalităţi. Proporţia este diferită de la o zonă la alta. Există situaţii în care românii sunt majoritari sau zone în care maghiarii sau ucrainenii sunt în număr mai mare.
Indiferent de procentul în care regăsim o etnie într-o zonă oarecare, ea va avea influenţă asupra celorlalte care trăiesc în acel mediu. Interferenţele socio-culturale dintre ele sunt prezente în orice moment al convieţuirii noastre. Relaţiile sociale (familie, cerc de prieteni), cele culturale (tradiţie, artă) sau cele economice duc la răspândirea acestor fenomene, până la acceptarea lor ca un dat natural, ca un prezent cotidian, fără a ne gândi măcar la originea lor.
Sunt prea puţini aceia dintre noi care ştiu că termenul de „oraş” are ca etimon un cuvânt din limba maghiară, respectiv „város”. Sunt cu atât mai mulţi cei care înţeleg ce vrea mătuşa Anuţă, când întreabă cum ajunge la „potică” sau încotro bate Ion a lu’ Vasalie când ne cheamă să bem un „aldămaş”. Interesant, nu-i aşa?
Albert Einstein spunea: „ Ce ştie un peşte despre apa în care înoată întreaga lui viaţă?”.
Se vorbeşte în lingvistică de un „arbitrar al semnului lingvistic”. Legătura dintre învelişul sonor  (formă) şi conţinut (sens) este tot mai abstractă. Pe măsură ce societatea evoluează, acest fenomen este tot mai evident. Trecem astfel de la o „teorie naturală” în care legătura dintre formă şi conţinut este dată de însuşirile obiectelor, la o „teorie contractuală” conform căreia forma este o convenţie arbitrară între oameni. 
Interferenţele lingvistice dintre etnii susţin si ele această afirmaţie.
Studiul fenomenului ajunge până la o direcţie nouă în care se urmăreşte legătura dintre limbă şi gândire, adică structura logică a comunicării. Analiza felului de exprimare a individului, a pregătirii textelor oratorice, a discursurilor gândite să aibă un anumit efect asupra ascultătorilor ajunge să devină şi o latură în studiul psihologiei.
Proceselor lingvistice nu li se pot pune bariere. Sperăm că vom reuşi să oferim informaţii cu privire la un fenomen prezent dintotdeauna, atrăgând atenţia însă asupra riscului de a ajunge la automatisme lingvistice care mai mult dăunează decât să aducă ceva nou şi util limbii care adoptă. „Ţinta” noastră este aceasta, chiar dacă  „targetul” pare altul.
Este foarte uşor să provoci nemulţumirea unora, chiar dacă intenţia nu este nici pe departe de a şoca. Mă consolează faptul că părerea celor „sensibilizaţi” de un asemenea subiect poate fi ignorată, iar cei a căror opinie într-adevăr contează au inteligenţa necesară pentru a înţelege despre ce vorbesc şi vor recepta ca atare.
Îmi amintesc un episod din armată, din cea în care toţi eram ”uniformi”, din cea în care eram duşi la munci pentru ridicarea spre cele mai înalte culmi şi pentru formarea omului nou, multilateral dezvoltat. Un individ cu grade, lucrând la popotă, era un privilegiat. Eu fiind la centrala telefonică, făceam deasemenea parte oarecum dintr-o “cremă”, chiar dacă mai puţin consistentă, a acelui mediu. Într-o zi, „tovarăşul” mă întreabă superior, cu dorinţa de a mă încurca într-un fel: “Tu eşti ungur, aşa-i?”.  Replica mea seacă a fost: “Sunt cetăţean român de naţionalitate maghiară.” “Văd că eşti inteligent”, spune el. Din acel moment n-a mai vorbit cu mine.  
Oamenii care au primitivismul necesar unei asemenea abordări au devenit mai întâi ridicoli, pentru ca apoi să cadă în desuetudine. Ei dispar treptat din viaţa publică deoarece, acum, prezenţa lor nu se mai justifică (vezi coloratura politică a ultimilor ani). Astăzi, sunt penibili cu acest gen de atitudine. Culmea este că ei continuă să dea dovadă de tenacitate. Ca să parafrazez pe un cunoscut prezentator de televiziune, având asemenea principii este ca şi cum ai avea sifilis si te mândreşti că ai cea mai tare boală venerică.
Ţin să subliniez încă o dată că scopul lucrării ce va apărea este doar de a prezenta câteva aspecte interesante sub aspect lingvistic ale îndelungatei convieţuiri dintre etnii şi a succesului acesteia în zona de care vorbim cu atâta patos.
Un simt analitic pertinent nu îţi va da nici din întâmplare o variantă de a interpreta altfel lucrurile. Trăim într-o lume în care orice om de bun-simţ recunoaşte valoarea la un altul, c-o fi el “ungurean, moldovean ori vrâncean”.