 Până în 1989 Ştefan Doru Dăncuş a publicat mai puţin cu toate că a obţinut diferite premii. Anul 1996 a fost rodnic culminând cu Marele Premiu la Bistriţa, la Festivalul Naţional „George Coşbuc”, care a făcut posibil debutul editorial cu volumul „Dormi în pace, Doamne! Antidiavolul”. A publicat poezie, proză, eseu în majoritatea revistelor literare din România. A obţinut peste 40 de premii la diverse concursuri literare din ţară.
Proza “Bărbatul la 40 de ani” este o sinteză de observaţii la o vârstă la care începi să-ţi faci un bilanţ şi te gândeşti la viitor. Cartea este provocatoare prin sinceritatea analizei autorului prin care face o incursiune in România zilelor noastre. Cu subtilă ironie şi autoironie, paginile cărţii reprezintă motivul căutării identităţii pierdute, a crizei pe care o trăieşte bărbatul de pretutindeni la această vârstă.
Autorul porneşte de la realitatea obiectivă a momentului prin care trece bărbatul ajuns la 40 de ani. Teama de vârsta exista, nu este un mit. Femeile ii spun “criza bărbatului de vârsta a doua” sau “criza de identitate”. Cert este ca ea se petrece in jurul vârstei de 40 de ani si majoritatea bărbaţilor o trăiesc din plin sau trec prin ea.
„Ai ajuns şi tu la 40 de ani – asişti neputincios la închiderea şantierelor tale ... „lupii tineri” din politică vin semeţi, cu pas românesc mândru şi cutezător şi te trec pe linie moartă, te retragi, faci trei firme în trei ţări europene şi una şi-n ţara ta, ca să nu uiţi de unde-ai plecat, ambasadorul român în Maroc moare, şeicul renunţă la serviciile tale, apartamentul din Piaţa Romană ajunge la rude....pachetul de ţigări e gol, „greşeală”,îţi răspunde un prieten la telefon, te întorci cu avionul – şi culmea! când tu ai 40 de ani acesta nu mai vrea să se prăbuşească.”
Se spune ca bărbatul in jurul vârstei de 40 de ani doreşte sa facă schimbări majore in viata lui, fără să ţină cont de urmări. Aceasta schimbare este consecinţa faptului ca procesul lui de îmbătrânire devine din ce in ce mai evident. Aceasta criza manifestată de multe ori prin depresie este diferită în funcţie de statutul social, educaţie, situaţia familială şi profesională etc. Există bărbaţi care o depăşesc fără manifestări categorice, care nu pierd totuşi „contactul cu realitatea”, însă care resimt totuşi anumite schimbări la nivel psihic dar pe care reuşesc să le depăşească fără urmări.
Uneori, depresia bărbaţilor este adesea mascată de consumul de alcool sau de alte substanţe tranchilizante sau de obiceiul acceptat social al muncii excesive, timp de multe ore pe zi. Criza de identitate apare din mai multe direcţii şi în majoritatea cazurilor este rezultatul unor interacţiuni între mai multe aspecte de viaţă.
Bărbatul care nu a reuşit să găsească soluţii pentru astfel de probleme se va simţi copleşit de ele. Una dintre cele mai mari temeri ale bărbaţilor este frica de eşec. De aici apare o noua temere: aceea de a fi respins ca urmare a eşecului. O altă frică a bărbatului este aceea de a-şi exprima sentimentele. Celor mai mulţi bărbaţi le este frică să-şi dezvăluie emoţiile, de teama că vor fi consideraţi slabi. Bărbaţii de 40 şi ceva de ani, sunt, se pare nişte oameni care au adunat foarte multe frustrări, complexe si fixuri. Aceste efecte vor dispărea în momentul in care bărbaţii vor găsi soluţia salvatoare aşa cum Ştefan Doru Dăncuş o găseşte prin scris.
„ Dragilor, – de Stefan Doru Dancus la: 29/04/2010 15:35:11Nu toate pasajele din roman sunt luate din viaţa mea ... unele sunt pur şi simplu auzite de la alţii, diverse întâlniri întâmplătoare, discuţi accidentale etc.
Romanul prinde bărbatul în mai multe ipostaze şi – aşa cum am
zis – cred că despre mine vorbesc doar 50% din întreaga carte.
Mulţumiri pentru atenţie!”
Am urmărit pe internet, imagini ale locului unde a fost scrisă cartea: undeva la o cabană, în mijlocul naturii, unde crucea simbolică a prozatorului domină cadrul, aşezată ca pe un altar sub cupolele brazilor. Un loc de meditaţie, un loc unde anxietatea bărbatului de 40 de ani, cu transformări fizice evidente: barbă şi burtă, poate fi depăşită prin scris, prin introspecţie.
Cartea are un prolog care lansează ipoteza:„ Când simţi că te cam lasă puterile, pe la 40 de ani, te legi de amănunte. Un pix care nu scrie, o ţigară în care găseşti un ciot de tutun, un autobuz care vine ori prea devreme, ori prea târziu, un semafor care nu-şi schimbă culoarea când vrei tu, un taxi care trece pe lângă tine, o brichetă care nu se mai aprinde exact când ai nevoie de foc, un copil de ţigan care cerşeşte tocmai când nu ai moneda devalorizată a României în buzunar – o gaşcă de enervante detalii.”
Ipoteza va fi argumentată cu ajutorul celor 38 declaraţii (declaraţii-mărturisire, afirmare deschisă a unor convingeri, opinii sau sentimente, relatări, destăinuiri), ale unor personaje marcate cu iniţiale, personaje
neindividualizate în mod special ( elementele ce le particularizează sunt mici amănunte cu referiri la persoane reale sau la unele situaţii concrete. Ideea este că acestea contribuie la realizarea portretului bărbatului ajuns la 40 de ani). Secvenţele intitulate „Trei bărbaţi la 40 de ani”: Mircea, Eu şi Ioan, au deja elementele unor schiţe, personajele fiind mai bine conturate, dar textele sunt evident adăugate şi par în plus.
La acestea se adaugă secvenţele intitulate: ”Lectură facultativă”(comentarii preluate de pe site-ul Cafeneaua.com) şi „Lectură suplimentară”, care reprezintă de fapt epilogul cărţii, cu triste concluzii despre cadrul general în care îşi duce existenţa scriitorul: „Colac peste pupăză, în România a venit şi iarna, unii fac greve, alţii stau la coadă pentru ajutorul de şomaj, parlamentarii îşi majorează salariile... Directive, aplauze şi poezii instructive. Fără căldură şi apă caldă. Să o iei pe păduri de atâta tres bien. Notre dame, beautifull women. Aşa ne e mai aproape Europa. Suntem un popor viteaz, la fel ca înainte, ne mulţumim cu surogate. Cu fundaţii umanitare, că doar de la Râm ne tragem, francofoni ce suntem noi!
Stradă de cenuşă literară... Iar noi, bineînţeles, amabili. Scriitorul. Frigul care intră pe sub uşă, pe sub geam. Şampanii fără efect, notre dame este votre famme. Rima la români, “Prostia la români”, “Ieudul fără ieşire”. Tăcere, oricum nu te aude nimeni. Partidul e-n toate, în cele ce mâine vor râde la soare. Sigur că da, perfect, savabien. Grupul de francezi a plecat cu o impresie minunată despre nordul ţării.”
Speculând construcţia sub forma unor aşa-zise declaraţii a unor personaje ce reprezintă problemele barbatul la 40 de ani, tehnica colajului
(reproducrea unor scrisori, versuri, texte de pe internet, jurnal personal, intervenţia autorului etc), elementele de dialog sau interogaţiile retorice, salvează textul de a nu fi un simplu eseu. Tocmai în această tehnică de construcţie dă originalitate prozatorului, modernitate cărţii.
Textul este interesant şi prin modul în care se realizează raportul dinte autor-locutor-personaj şi cititor. Reflexul-oglindirea lui Ştefan Doru Dăncuş, este reprezentat de cei care sunt „delegaţi” să relateze universul ficţional al prozei ( marcaţi cu iniţiale) reprezentând instanţa intermediară între autor şi cititor, in scopul dorit de acesta de a da veridicitate relatării. Eram tentat să pun semnul egalităţii intre autor, narator si personaj, textul având asemănări cu jurnalul, sau autobiografia, pentru că personajul principalul, care se afla in centrul evenimentelor si întâmplărilor, este bărbatul la 40 de ani, o multiplicare de experienţe şi trăiri cu elemente concretizate în România de azi.
Textul ne pune la dispoziţie crezul artistic al scriitorului Ştefan Doru Dăncuş, care îşi exprimă deschis părerea cu privire la creaţia artistică, rolul şi locul scriitorului şi al cărţii în societatea contemporană:
Scriitorul se declară nonconformist considerând că exprimarea simplă care poate fi uşor decodificată, realismul, adresarea pe înţeles poate avea efect în mintea cititorului şi nu „elitismele şi neologismele”:
”Sunt unul dintre cei care merg împotriva curentului, unul care poate scrie de dragul scrisului însă preferă să se facă înţeles. Nu cu elitisme poţi convinge de adevărul spuselor tale. O hoardă de neologisme care ţopăie prin mintea omului de rând îl poate lăsa mut de uimire dar nu-i poate transmite nimic. După o perioadă de înfumurare, eu m-am lăsat păgubaş.”
Dăncuş afirmă că scriitorul profesionist trebuie să aibă o lectură solidă, o vastă cultură:
„(P.S. Filă de jurnal, 18 noiembrie 1989: Ah, stimaţilor,credeţi că eu n-am făcut geniale recenzii ale unor şi mai geniale opere? Credeţi că eu n-am disecat scrierile unor Novalis,Baudelaire, Hölderlin sau Rimbaud, că eu n-am plătit vama nopţilor intrând pe uşile lui Goethe, Shakespeare, Nietzsche,Sartre sau Schiller, credeţi că eu n-am alcătuit interminabile
tabele pentru curentele literare, credeţi că am putut trece grăbit
pe lângă istoriile şi culturile altor popoare? Doamne, sunt inteligent, sunt un depozit uriaş de cunoştinţe, sunt imens! „
Actul de creaţie presupune efort, sacrificiu şi mai ales responsabilitate:
„Există nopţi în care nu pot nici dormi, nici scrie. Fumez lângă sobă, îmi fac o ceaşcă mare de cafea şi veghez. Gândurile n-au plinătate. Îmi dau
seama că jumătate din viaţa mea s-a dus, de-ar fi să mă iau după rata medie de viaţă din Europa”
Dăncuş face o scurtă radiografie a poziţiei scriitorului în societate, în realitatea culturală românească :
„ Uite c-ai ajuns şi la 40 de ani şi nu eşti cine ştie ce mare scriitor, deşi ai vrut – critica literară nu te-a băgat în seamă decât sporadic, genialele tale volume de versuri au ajuns capace pe oalele cu smântână, cei încrezători în destinul tău literar s-au împuţinat, unii chiar te-au luat în râs, poeţii, prozatorii, eseiştii s-au înmulţit în ultima vreme, n-ai loc de cunoscuţii tăi ce locuiesc în Capitală, între timp au apărut alţii mai tineri care s-au dat cu internetul, pentru care tu şi cei de teapa ta sunteţi „dinozauri”, ar trebui să staţi pe la peşterile voastre nu să-i inoportunaţi cu prezenţa pe unde se-adună să râdă de voi, personal, eşti în derivă, ... ai sfârşit în fundătura bibliotecii tale, nu te-ai racordat la percepţia publicitară a zilei de azi, nu te-ai mediatizat îndeajuns, n-ai ştiut,
n-ai avut chef ori energie, ştii că eşti depăşit – de te vei scula, pre mulţi vei popi tu!”
Scriitorul este hotărât să recupereze timpul pierdut pentru a se dedica scrisului:
„ Am abandonat blazarea şi-am reînceput să scriu cu înverşunare. Acum? Parcă reflecţiile grupate în „Rezidurile memoriei” devin din ce în ce mai valabile. Pot, categoric, să fac un lucru: să-mi rumeg singur nebunia de a fi pierdut atâta timp aiurea…”
Scriitorul priveşte cu ironie şi detaşare iluzia succesului literar şi soarta scriitorului:
”Aveai 40 de ani când ai scris o carte despre care credeai că va fi căutată de toată suflarea planetei – se vor trage tiraje imense în toate limbile pământului, îţi imaginai, spaima că ceea ce ai scris ar putea fi adevărat va ucide toate speranţele, vei primi scrisori din toate colţurile lumii pentru a detalii, vei fi obligat să angajezi tot mai mulţi oameni pentru traducere, tipărire, expediere, difuzare, vei sfârşi treaba atunci când toate miliardele de oameni vor fi angajatele tale, „cred că voi fi foarte bătrân şi înainte de-a muri, voi fi nevoit să anunţ Marea Judecată, va fi suficient pentru ca omenirea să facă stângamprejur,apoi, vor urma cei o mie de ani de pace”, ai gândit în mica ta nebunie – tocmai când ai editat primul tiraj, cineva a lansat la apă Internetul.”
Cu umor scriitorul priveşte care-i va fi imaginea posmortem:
„Sacrificiul poetului, copii, nu este unul demonstrativ, ci se afirmă prin conotaţia sa universală. Avem de-a face cu un scriitor fugitiv, nemarcat de orânduirea operei literare cu care suntem obişnuiţi, avem de analizat o entitate nocivă speciei noastre care, în lipsă de altceva, ne-a catalogat drept nefaşti, inoportuni şi idioţi. Din fericire pentru noi, serviciile secrete şi oamenii de ştiinţă au împiedicat răspândirea scrierilor sale dar, ca dovadă că libertatea individului şi drepturile omului sunt respectate, au permis această Casă Memorială “Dăncuş”, exemplu grăitor şi de netăgăduit al faptului că traversăm o epocă de mari împliniri umanitare şi civilizaţioniste. A fost Ştefan Doru Dăncuş un erou, un spirit vizionar, copii?” întreabă profesoara grăsuţă, cu părul numai bucle şi spray frumos mirositor. “Nuuuuuuuuu”, răspund în cor toţi învăţăceii mei. Happy, Ştefane?”
Dancuş îşi asumă responsabilitatea scrisului, a celor afirmate cu mult curaj:
”Nici un cuvânt al acestei cărţi nu este întâmplător. Cu diferenţa că, faţă de societatea ce preferă intimitatea când are de dat socoteală, răspunsul meu este public. Îmi scriu cărţile cu responsabilitate şi curaj. Nu mai am nimic de pierdut, chiar viaţa mea face parte dintr-un plan de reeducare a omenirii.”
Scriitorul constată că în societatea de azi cărţile nu mai au un rol decisiv în societate, scriitorul de talent va fi invidiat şi nu se va bucura de apreciere:
„ Cărţile nu mai produc opinie de masă, se consumă în cerc închis, n-au audienţă, îţi faci duşmani dacă scrii cărţi: e posibil să fii un scriitor mai mare decât altul iar acela te va urî de moarte.”
Din punct de vedere cantitativ, teoretic, cartea se poate citi într-o seară( cu o viteză medie de lectură), practic însă îţi trebuie câteva zile, pentru că fiecare pagină îţi provoacă o digresiune în propria conştiinţă, făcându-te să meditezi la propriile trăiri, la propria experienţă de viaţă.
Rolul meu ar trebui să fie acela de a vă convinge să vă procuraţi cartea, după aceea sunt convins că o veţi citi cu interes şi veţi medita la ce scrise şi mai ales la cele trăite de dvs. înşivă.
Prof.dr.Ioan Dorel Todea
28.02.2011,
Sighetu Marmaţiei
|
