L-am cunoscut pe Marin Slujeru, cu mulţi ani în urmă, cu prilejul ediţiilor succesive ale Festivalului de poezie de la Sighet. Discret, delicat, aproape scuzîndu-se pentru prezenţa lui printre “poeţi” – în restul timpului fiind un dascăl dăruit misiunii lui şi coconilor maramureşeni (cum au fost şi părinţii lui) şi petrecîndu-şi răgazurile libere de obligaţii de tot felul la Biblioteca Municipală - “şlefuieşte” imagini în oglindă (nu “lustruieşte” oglinzi!) ale unei memorii încărcate de o nesfîrşită tandreţe. Textele lui poetice, în versuri sau în proză, nu au nimic din aerul solemn “voievodal” al majorităţii poeţilor din Maramureş ci, ca o prelungire parcă a sugestiei semantice conţinute în numele familiei, compun şi recompun (a publicat pînă acum cinci volume de asemenea texte, dar, în esenţă, unul şi acelaşi de la început, subsumat unui titlu “Leptem”, construit din cuvîntul maghiar lep, care înseamnă pas şi s-ar traduce prin am păşit, ca şi cum – din nou, discret, încifrat – poetul ne-a anunţat că s-a hotărît să facă pasul afară din oglindă) o istorie mică, dar nu umilă, în care evenimentele fundamentale ale vieţii sunt “îmblînzite” printr-o rafinată abordare ironică. Rezultatul e o serie de fotograme “în sepia”, de un farmec cu totul special. Aceleaşi “cadre”, dar cu “timpi de expunere” diferiţi.       

Îmi imaginez procesul de creaţie “marca Slujeru” astfel: în faţa unei oglinzi (cel mai probabil, vechi, dar nu “veneţiene”!) este aşezată o lumînare. Deşi aceasta nu este aprinsă, imaginea ei, reflectată în apele vălurite ale oglinzii, arde! Şi, deşi arde, nu se consumă! Nu ştiu ce s-ar întîmpla “în oglindă” dacă lumînarea din faţa ei ar fi aprinsă!

         Hotărît lucru: Marin Slujeru se mişcă mult mai dezinvolt în oglinda memoriei sale decît pe străzile Sighetului ! Sper să se simtă bine aici, în “Pavilionul de oaspeţi” al acestui spaţiu virtual, unde îl găzduiesc cu o bucurie umbrită, fără voia cuiva, doar de tristeţea de a nu fi putut ajunge astăzi la Sighet, din pricina vremii dezlănţuite, la o întîlnire cu sighetenii care avea ca scop tot o “călătorie” în memorie.    

            NIMICUL DIN OGLINDĂ     

            Am trăit primii ani de viaţă într-un sat. Locuim în şcoală. Tata este  învăţător şi director, mama – Directoare,   fratele meu mai mic şi cu mine – Domnişorii. Iată-ne: cu tata la fântână, îşi curăţă costumul, mă ţin de el, să îl văd; cu mama şi tata şi fratele dura, de pe un dâmb cu brânduşi – iarbă şi cer şi atât; cu tata, ascultând stâlpii de telegraf în hotarul satului; desculţi, în spilhozeni, pe arie,  batoza se hurducă din toate încheieturile; într-o căruţă cu fân, grija moşului cu mâţi orbi să nu cădem; cu mama în grădină, ne ţine să ne tundă poştaşul la zero, tare „piţigă”; cu fratele şi gâştele, tot ies în drum; toamna cu mama, în capătul grădinii, la huţuţul din nuc; pe genunchii unui Moş Crăciun hâd, la o serbare şcolară; cu mama lângă şpor, primim colindătorii până în noapte, târziu; cu tata în genunchi, sub bradul cu jucării; cu fratele, iarna, stăm toată ziua  în colibă în casă; cu tata în trenul mic - mă ducea întâia oară în oraş, îmi explica febril ceva; cu mama şi fratele în cabina unui camion – tata  pe platformă cu lucrurile -,  ne mutăm în oraş.

            Era să uit definitiv: cocoana cu păr bogat, auros şi ochii mari, căprii, din vecini; vitraliile cu mine din globurile de Crăciun; nimicul din oglinda de pe dulap; munţii înzăpeziţi de la răsărit. Munţii nu îi ţin minte de-atunci -  i-am pus la loc în amintire după ani, revenind în sat.

SOMNUL DE DUPĂ-AMIAZĂ     

            La fel ca bunicul – subrevizor şcolar, gazetar şi poet local – , tata a murit de tânăr. Într-o zi de  noiembrie, mama ne-a dus în cameră la el. Zăcea în  pat, ne-a prins  de mâini. Mirosea a oţet, era o mare agitaţie în jur.

            I-au făcut o înmormântare aleasă: gardă de onoare, fanfară, discursuri, zeci de coroane. Corul Pedagogicii interpretă Imnul învăţătorilor, Mai am un singur dor … Eram îmbrăcaţi în alb, identic, purtam câte o banderolă neagră. Mama purta un batic negru, de mătase. Un frate de-al tatii ne ţinea în braţe. Toţi se uitau la noi: « Copiii lui Puiu, săracu’ ! »

            … Iar noi am adormit, aşa celebri cum eram.

NASUL       

           Din prima căsătorie bunica a avut trei băieţi – primul fiind tata –, iar din a doua o fată şi alţi trei băieţi. Trafica haine de import şi citea romane. Bărbatul de-al doilea, un cofetar ruinat, îşi îngrijea toată ziua găinile. Unchii noştri vitregi, ceva mai vârstnici ca noi, erau copiii nimănui.

            Singuri şi-au pus nume, după « Cei trei muşchetari »: Trotioş, Foşoş, Tâcalos. Erau teroarea străzii şi a grădinilor. Excelau în lâncezeală, se întreceau în repetenţii. La un moment-dat ajunseră cu toţii în clase inferioare nouă, nepoţilor. Dar tot ei ne-au învăţat şah, înot, ne-au dus la filme, la meciuri, în excursii, cu barca (Vifor, Taifun, Uragan) pe Iza. Şi cât de mândri o însoţeau pe verişoara noastră, o adolescentă modernă, dintr-un mare oraş, pe centru! Cine mai avea, ca ea,   trapeji albi, la 6 dungi?

            Cu anii, apăru o problemă. Pe măsură ce colegii şi prietenii lor parcurgeau etapele vieţii, unchii noştri se afundau în vise. Se dădeau maeştri de şah fără să participe la competiţii, mari fotbalişti fără să fie legitimaţi la vreo echipă, atotştiutori fără să citească. Asta a marcat despărţirea noastră. Domeniul geniilor neînţelese era al nostru, al Slujerenilor, ramura aleasă a familiei. Oricât ar fi vrut să ne semene, unchii noştri vitregi nu erau de nasul nostru.

5.555              

              Soră medicală la un cămin de copii, mama s-a  înscris la seral. Voia să ajungă educatoare. O aşteptam serile cu toate luminile din casă aprinse .

              Într-o Duminică veni în sfârşit «Maturitatea». Eram topiţi de emoţie. Târziu după-amiază, mama intră  în  casă victorioasă: «Am luat ! Patru examene unu’ după altu’ !».

Nu-şi amintea nici un subiect. Cât despre note, ne îmbrăţişă: « Cincimiicincisutecincizecişicinci, măi copii !» – şi   prezentă documentul.

BUNELE  MANIERE                    

            Uneori aduceam prânzul cu sufertaşul de la Cantina oraşului (“Kis Pipa”). Ajungeam acasă epuizaţi, de grijă să nu se verse mâncarea pe noi

            Alteori mâncam chiar acolo, în sala uriaşă, cu fratele meu – meniul cu pâine neagră, ori cel cu «semi». Căutam o masă cât mai în fundul sălii, să nu se aşeze nimeni  cu noi. Altfel, trebuia să ne înghesuim tăvile, să mâncăm în poziţii imposibile, să respectăm o mulţime de reguli şi să răspundem la întrebările comesenilor.

            Cel mai greu era să nu ne umfle râsul când  ne  uitam unul la altul. Atunci plecam precipitat, lăsând mâncarea abia atinsă. Apoi, până seara, când reveneam de la şcoală, mâncam … libertate.

DUMINICĂ  ÎN  SEPIA          

cum ar privi cineva cu ochii închişi vara pe soare

şi înăuntru am fi noi:

bântuim un hectar de case verande dărâmate

spre seară ieşim în cealaltă stradă

auzim doba la biserica românească

ne ducem şi noi intrăm cu nuntaşii

de-atâta alb pe mireasă nu se vede nimic din ea

stăm zgâriaţi în haine de joacă între ape întunecate

e-un tremur de culori în adânc

afară alţi oameni mărunţi înfocaţi aruncă steaguri  în cer