Clişeul ca voinţă şi reprezentare -fals tratat de clişeizare colocvială-

995 Afişări

Scris de Monica Maria Grad

Sâmbătă, 04 Decembrie 2010 09:46

Motto: “A vorbi e a-ţi vitaminiza (sau a-ţi otrăvi) interlocutorul" (Andrei Pleşu)

Orice modă lingvistică ce acaparează competenţa de exprimare a vorbitorilor aduce cu sine o suită specifică de cuvinte de laudă sau de ocară, cuvinte împrumutate sau - în cazul fericit- create pe teritoriul limbii şi -fireşte- clişee ce încetăţenesc puterea revigorantă a oricărei “mode lingvistice”. Cele din urmă apar ca produse repetitive de limbaj şi asigură grosso modo câteva habitudini, certitudini, legitimări şi dovezi ale unei
exprimări à la mode . Care sunt necesităţile şi finalitătile purtătorilor de clişee? Ei bine, mai întâi nevoia de afirmare şi confirmare ( care nu sunt străine unor adevărate complexe de inferioritate) obţinute într-un domeniu ce necesită ardent dovada competenţei, validităţii şi temeiul apartenenţei. În ceea ce priveşte finalitatea discursului clişeizat- ea nu poate fi decât produsul ultim al eforturilor de integrare ( scopul manifest al discursului adaptat şi tradus în tiparele necesare ), dovada vie a accesului nemediat şi a apartenenţei ca urmare a îndeplinirii reţetei de adaptare.

Implicaţiile multiple ce decurg din uzajul şi suprauzajul lor pot fi mai întâi motivate de apusele discursuri totalitare, uniformizate şi conformiste , discursuri ce materializează ideologiile în cauză şi care anihilează astfel unicitatea, individualitatea şi originalitatea perspectivei personale; acestea ţin la o paradă de concepte etalate şi repetate public, ele conferind justificare şi legitimitate. Astfel ele împlinesc încolonarea ideologică
dublată de încolonarea verbală, iar în acest fel se creează nu numai un public specific, ci şi adevărate victime îmblânzite, obediente şi păstrate inerţial în cercul vicios al clişeizării dominante. În acest sens permanenta invocare a fireştilor îndemnuri muncitoreşti , a iubirii neîngrădite şi nestrămutate pentru partid şi liderii săi, adoptarea tonului optimist care creează cu adevărat iluzia fericirii perpetue ( impresie psihologic recunoscută de
oameni în comparaţie cu adevărul trăirilor lor, nu întotdeauna senine ale capitalismului postdecembrist ), un implant statornicit cu succes în mintea omului de rând şi care afirmă astfel succesul metodei folosite.

Dincolo de imperative ideologice, există şi o lume a clişeelor care funcţionează fără nicio coerciţie iraţională prealabilă, ci pur şi simplu consevând principiul minimului efort. Acesta se traduce printr-o facilitate a exprimării tributară lenii lingvistice care ne face să preluăm expresii şi idiomuri date şi care ne scutesc de efortul creativităţii, de travaliul privirii critice, de produsele originalităţii ce necesită timp, “sforţare”,discernământ în folosirea lor justă.
Din noianul exprimării colocviale reţin câteva tipologii denumite ad-hoc, conform finalităţii acestora în comunicare: clişee dezolante ( pesimiste), consolatoare, temerare, revigorante, ironice şi superficiale ( evident că o clasificare ca aceasta este reducţionistă, putând fi avansate mult mai multe ) .

Astfel cele pesimiste acoperă o realitate percepută drept dezamăgitoare, în care stăpâneşte neputinţa amară, lipsa contracarării faptice ( de orice fel ) şi instalarea capitulării: “asta este” , “ce să(-i) faci( facem)”, “asa stă treaba la noi”, “trăim în România”, “toţi fură”. Asigurarea redundanţei lor conversaţionale ( şi mai nou cele care comentează articole de presă online sau comentarii de blog) asigură la rândul ei şi o deprimare aferentă a interlocutorilor, prinşi în acest mod într-un cerc vicios dezarmant ce-şi are statuată neputinţa ca principiu ordonator.

Pe de altă parte, cele consolatoare au menirea de a atenua gravitatea unor evenimente, reacţii sau acţiuni, certificând faptul că în realitate lucrurile nu arată atât de rău, o panoramare părintească şi împăciuitoare fiind soluţia adecvată şi necesară. În acest sens ne putem consola şi astfel bandaja stilistic cu eternele “nu-ţi face probleme (griji)”, “totul se rezolvă”, “stai liniştit”( care presupune probabil că un interlocutor ar putea foarte bine fi neliniştit în prealabil), “nu-i dracul aşa de negru”, “nicio problemă”, “nu face nimic”. Aceste expresii balsamice şi efectul lor reconfortant îşi propun vindecarea anxietăţilor interlocutorului care va fi asigurat astfel că “viitorul sună bine”, chiar dacă suntem lipsiţi de originalitate în preluarea lor ( clasicele “ stay cool”, “it`s ok”, “no problem”- produse clasicizate deja ale comunicării assertive hollywood-iene).

Prin urmare, felul în care decurge comunicarea cotidiană şi uzajul clişeelor sus-amintite, creează vorbitori care adoptă atitudini în consecinţă: resemnare, conformism, lipsa creativităţii personale şi a utilizării resurselor inovative în limbaj şi, până la urmă, chiar în propria viaţă.