„Timpul de muncă al unui ziarist este tot timpul” (Adrian Păunescu)

3031 Afişări

Scris de Florentin Nasui

Duminică, 14 Noiembrie 2010 19:10

Pe Adrian Păunescu l-am descoperit ca poet doar prin 1973, când am văzut pe postul naţional de televiziune o întâlnire a Cenaclului Flacăra. De atunci l-am citit constant, România fiind o ţară din care puteai evada doar în lectură, cinematograf sau muzică. Muzică bună pe care o ascultam la Europa Liberă, pe benzi magnetice sau discuri de vinil. Presa mă interesa şi ea. Poştaşul mă saluta prin 1980„să trăiţi domn profesor” pentru că eram abonat la mai multe publicaţii:la cotidianul judeţean, la unul central, la hebdomadarele sau mensualele România literară, Contemporanul, Lumea, Luceafărul, Cinema, Steaua, Secolul XX, Urzica, Presa noastră, Vatra, Convorbiri literare, Săptămâna şi desigur Flacăra. Flacăra era nu numai o revistă de excepţie, dar şi o şcoală de gazetărie prin anii ΄70-80, Adrian Păunescu fiind el însuşi un ziarist formidabil de la care am auzit sintagma din titlu. Domnia sa mi-a acordat un autograf pe vremea când doream să devin ziarist:Unui viitor gazetar, dacă meseria va mai exista.

Că meseria mai există sau nu, decideţi dumneavoastră.

prin 1980, un număr al revistei „Flacăra” a fost retras imediat de pe piaţă. Curios, am citit din doască în doască ziarul şi nu am găsit nimic anti. Am reluat şi am citit şi poemul de 42 de strofe, scris în mijlocul revistei, pe două pagini. După primele versuri l-am înjurat pe Păunescu, pentru că poezia era un fel de odă închinată Ceauşeştilor. Am avut însă răbdare şi am ajuns la ultimele două strofe, în care efectiv poetul îi făcea praf pe Elena şi pe Nicolae Ceauşescu. El a crezut că cenzura comunistă n-o să se prindă.

Nouă ani mai târziu, prin mai 1989, la Baia Mare, discutam în contradictoriu despre Adrian Păunescu, cu un grup de tovarăşi. Un prim-secretar UTC i-a cerut unui ofiţer de miliţie să mă aresteze pentru că sunt susţinătorul lui Păunescu. Din cauza lui Păunescu am avut probleme şi cu o parte din prietenii mei, care nu citiseră nimic, dar vorbeau cât îi ţineau gura împotriva lui. De fiecare dată însă scoteam la întâmplare câte un volum al lui Adrian Păunescu şi îi puneam pe prieteni să-mi citească o poezie îndoielnică sau una dedicată lui Ceauşescu, dar nu au găsit. Unde deschideau o carte sau alta, prietenii dădeau numai de poeme serioase.

Vinerea trecută, s-a stins Flacăra, cum inspirat au titrat colegii de la o televiziune naţională. Cine a fost şi rămâne Adrian Păunescu ?Cu siguranţă o parte din noi. O parte din trecutul şi viitorul României. Ţara pe care o avea atât de mult la suflet, încât a ajuns să-i cânte cârmaciul. Cârmaci de la care i s-au tras toate ponoasele, deşi criticii lui Adrian Păunescu nu au dreptate.

Pe stadioane, în sălile de sport sau de spectacole unde Cenaclul Flacăra ridica în picioare miile de spectatori, se cânta trăiască libertatea, trăiască România, trăiască Tricolorul trăiască-n pace măria sa, poporul. De se mai striga şi trăiască Ceauşescu, e simplu de dedus. Prin asta, Păunescu deruta cenzura comunistă . Dacă Ceauşescu ar fi ştiut că miile de spectatori prezenţi la o întâmplare artistică a cenaclului se duceau acolo pentru câteva ore de libertate, pentru câteva ore în care se spuneau lucrurilor pe nume, în care inclusiv „Cântarea României” era criticată, demult ar fi interzis Cenaclul, nu doar în 1985.

La sala sporturilor din Baia Mare, în 1977, spectacolul a început fără Adrian Păunescu, reţinut de sătmăreni la bis-uri. Preţ de o oră, până a sosit în Baie, sala a scandat: Păunescu, Păunescu. Cenaclul nu avea farmec fără Adrian Păunescu, un mare poet şi un foarte bun actor, recitator, un adevărat artist care a ştiut să pătrundă în sufletul nostru până la lacrimi, până la rădăcina patriotismului care şi atunci şi acum doarme în noi.

De aceea probabil presa străină scrie că a murit poetul de curte a lui Ceauşescu, care l-a cântat pe dictator. Cum adică?Dacă era aşa, mai mergeam noi cu miile la spectacolele lui Păunescu?Sau am fost cu toţii nişte nebuni. Milioane de români liberi în ţara de cultură a lui Păunescu. De aia străinezii ne critică, pentru că Păunescu a întârziat pătrunderea în România a culturii occidentale de tip”coca-cola”, a televiziunilor comerciale care spală creierele românilor tineri sau naivi.

Aşa cum se zvonea în 1985, când Păunescu intrase în dizgraţia cuplului dictatorial, că bardul de la Bârca ar fi internat într-un ospiciu pentru a i se spăla creierul. Baliverne, desigur. După ce a fost dat afară de la Flacăra, Laurenţiu Ulici l-a luat publicist-comentator la Contemporanul, unde săptămânal citeam cu sufletul la gură rubrica extraordinară a lui Adrian Păunescu „ Lungul drum al vieţii către operă”, care avea în final câte un grupaj de poeme cutremurătoare semnate de acelaşi mare, mare poet. Am recitit acum, după 25 de ani acele versuri cum puţini au scris în ţara asta.

Atunci , în acei ani de meditaţie pentru marele poet, am fost la el acasă, la Bucureşti. Eram împreună cu prietenul din copilărie, Ducu Bertzi, care alături de alţi 2 maramureşeni, Ştefan Hruşcă şi Ion Zubaşcu au dat valoare Cenaclului.

Păunescu Vorbea la telefon cu Dinu Săraru. „Toată ziua m-am simţit rău şi am stat pe budă. Vin la tine în 10 minute”. M-am uitat lung la Ducu. Planificăm această întâlnire , iar bossul ne acordă doar câteva minute?Nu se poate. Am intrat în casă şi l-am prins de nas pe maestru, cum ar zice Brunea Fox. Maestrul, care era pe punctul de plecare, şi-a pus paltonul în cui şi s-a întins pe sofa. Aşa am povestit două ore. Din 10 în 10 minute Adrian Păunescu mi-a citit, în ianuarie 1988, din volumul aflat la tipar, poeme excelente, care au scăpat de cenzură, deşi erau cu cântec. Totodată, maestrul Păunescu mi-a citit şi poeme care nu au trecut de cenzură. Într-o poezie, chiar făcea subtil băşcălie de cuplul Ceauşescu, pentru faptul că ei doreau să vadă Casa Poporului întâi sub formă de machetă, dar nu una oarecare ci scară 1 la1. Atunci m-au bucurat că nu sunt nebun. Eu trecusem în acea perioadă pe lângă gigantica construcţie pe care am văzut-o ridicată până la acoperiş, vreo 7 etaje, iar câteva zile mai târziu am văzut-o doborâtă până la primul etaj. Nu ştiam că e vorba de machetă, şi am crezut că am visat clădirea cu 7 etaje.

Pentru a mă avertiza sau pur şi simplu, Păunescu mi-a zis că este urmărit pas cu pas, că-i plină casa de microfoane. Cu toarte acestea, discuţiile au fost libere, sincere, chiar critice la adresa lui Ceauşescu şi cenzurii comuniste. Când l-am întrebat de dedublare, Păunescu mi-a spus”Poetul, ziaristul şi omul Adrian Păunescu sînt una şi aceiaşi persoană Sînt un om al cetăţii. În ultimii ani am avut mai mult timp pentru a medita şi consider binevenită această perioadă în care am fost scos pe tuşă”.

Am povestit atunci poetului, soţiei sale Carmen şi fiului Andrei o întâmplare de la Serile de Poezie Nichita Stănescu” de la Deseşti, din cadrul Festivalului Internaţional de Poezie de la Sighetu Marmaţiei, ediţia 1987. În căminul Cultural arhiplin, George Ţărnea recita o poezie despre ţăranul român. Un nenea localnic, puţin afumat, l-a tot întrerupt întrebându-l ce-ai zis mă?A urmat Ion Iuga, care fiind deranjat şi el de acest localnic i-a zis bietului om, când eu vorbesc, nimeni nu vorbeşte. Ieşi afară!Cineva l-a scos pe om afară, iar în sală s-a făcut linişte de mormânt când s-a ridicat Adrian Păunescu, ştiute fiind reacţiile sale dure când cineva îi deranja spectacolul. Văd şi acum emoţiile lui Laurenţiu Ulici şi Gheorghe Pârja care erau lângă maestrul îmbrăcat într-un costum de catifea, de culoare închisă, cu păr lung şi barbă .”Mă întreb de ce colegul Ion Iuga l-a poftit afară pe cetăţeanul turmentat. Ştim din literatura universală că nici o întâlnire nu are farmec fără prezenţa unui cetăţean turmentat. Hai domnule înapoi!” Toată sala a aplaudat , spectatorii fiind bucuroşi că bossul nu s-a supărat. În timp ce maestrul citea grav un poem dintr-o carte groasă (ce putea aduce a Biblie), omul turmentat a dat să revină în sală, dorind să-şi facă loc printre deseştenii înghesuiţi la uşa deschisă. Când cetăţeanul turmentat l-a văzut pe Păunescu în picioare,recitând, s-a oprit, a făcut cale întoarsă, zicând pentru sine:Ni mă, aiesta-i popa!

Adrian Paunescu la Desesti 1986

Acolo, La Deseşti, unde dup-amiază am fost oaspeţii învăţătorului Vasile Fodoruţ. Unde poeţi şi oameni de cultură din toate provinciile României l-au înconjurat cu căldură pe Adrian Păunescu, atunci când domnia sa a apărut în livada învăţătorului. La căminul cultural, într-o pauză, Păunescu l-a provocat pe Ion Groşan, la o partidă de şah. Când am intrat în sala „Nichita Stănescu”, maestrul a scris în jurnalul de impresii:Bună seara, Nichita! Afară era demult întuneric, dar şi la Cămin. Se luase curentul. Era beznă în tot satul. Cineva a dat fuga la biserică şi a adus nişte lumânări. În fotografia pe care am realizat-o pe întuneric, cu blitz-ul, Adrian Păunescu ţine o lumânare aprinsă şi vorbeşte cu Nichita din tabloul realizat de Iosif Hamza.

Bucureşti,1988. După două ore ne-am ridicat să plecăm. Maestrul ne-a mai ţinut vreo 30 de minute, vorbindu-ne de radiestezie. Chiar cu o pendulă improvizată a încercat să ne demonstreze care este cel mai bun loc pentru el, în casă. Numai că nici unul nu era indicat de pendul. Unde o fi locul bun pentru mine, s-a întrebat revoltat Păunescu? La Budă, i-am răspuns eu. Pentru o clipă m-a privit înţepător, apoi a zâmbit amintindu-şi de convorbirea cu Săraru.

Pe autograful care mi l-a dat atunci, scrie: „Domnului Florentin Năsui, pentru toată tandreţea dumnealui”.

Nici azi, nevastă-mea nu crede.

„Sînt liniştit şi paşnic/de vreţi mă dau bătut/ lucrarea mi-e fragilă / neliniştea, eternă!”(Adrian Păunescu, 1986)

Ieri, Adrian Păunescu a fost condus pe ultimul drum. Dumnezeu să-l odihnească în pace!

Trăiască FLACĂRA !

AUTOR: Florentin NĂSUI

SURSA: Graiul.ro