… o dată depășite anumite limite ale suferinței, omul nu mai poate continua a fi om.

Un străin care ar pune mâna pe volumul lui Virgil Iernuca imediat după romanul 1984, fără să știe că Piteștiul există, ar putea crede că s-a scufundat într-o continuare a viziunii lui Orwell. O asemenea concluzie ar fi totuși foarte aproape de adevăr. Realitatea, istoria deobicei uitată sau îngropată voit, se dovedește uneori cu mult peste cele mai întunecate rezultate ale imaginației.

Pentru mine începutul comunismului în România este o perioadă tulbure. Este un puzzle gigantic din cate descopăr rar câte o piesă scăpată sau împinsă cu îndârjire la suprafață de oameni care refuză să meargă cu valul. Nepăsarea ar fi sentimentul general pe care-l simt în jurul meu. Este ceva normal în România anului 2010. Au trecut 50-60 de ani și nimeni nu pare să mai vrea să dezgroape fantomele trecutului. Mi se pare că fac parte dintr-un popor care a ridicat uitarea trecutului la rang de artă. Așadar pare o nebunie să încerc să înțeleg dacă mai există o șansă în viitor, prin prisma a ceea ce s-a întâmplat în trecut.

Cred că mizeria contemporană, societatea defectă în care trăim, este un rezultat direct și al momentului în care firava coloană vertebrală a României (dacă a existat cu adevărat vreodată) a fost ruptă. Fenomenul Pitești pare să fie reprezentativ pentru acel moment din trecut. Citindu-l pe Virgil Iernuca a trebuit să fac un efort să conștientizez că nu parcurg paginile unui roman, a unei distopii perfect construite. Actorii din fenomenul Pitești sunt diabolici iar acest cuvânt nici nu oglindește cu adevărat acțiunile lor.

Despre Fenomenul Pitești nu se poate povesti. Este o lectură obligatorie pentru cei care mai au o urmă de interes față de trecutul României. Este o poartă deschisă spre un infern greu de înțeles sau de acceptat. Este un loc în care nu vrei să pătrunzi sub nici o formă dar care te învață adevărata față a unei perioade regretate și astăzi de aproape jumătate dintre români.

SURSA: http://www.rapax.ro