Într-o epocă în care valorile democratice sunt extrem de preţuite, apărate şi este elogiată libertatea de expresie în primul rând în cazul presei, o investigaţie asupra implicaţiilor acesteia în epoca interbelică spre exemplu merită realizata pur şi simplu din dorinţa de a privi evolutiv modificări ce intervin de-a lungul timpului, din cauza răsturnărilor istorice, a curentelor de idei, a personalităţilor impunătoare ce au trasat şi au stabilit anumite principii. În acest sens bogata epocă interbelică, cunoscută prin firescul dialogului, polemicului, a schimbului dialectic de viziuni, lipsa îngrădirii expresiei libere, însa în acelasi timp marcată de mentalităţile vremii, de disputele belicoase între tradiţionalişti şi modernişti, de expansiunea curentelor avangardiste ce îşi propuneau exprimarea instinctului pur, lupta împotriva stereotipiilor şi poncifurilor, toate acestea redau un tablou vast, eclectic în care cultura îşi simte firescul şi de aceea înregistrează un apogeu de neegalat.

O privire asupra libertăţii presei, însă în acelaşi timp asupra menirii ei în epoca interbelică în cultura română pare deci firească, deoarece dialogul cultural şi “respiraţia firească a spiritului “ fiind liberă, actanţii comunicării îşi propun o deplină înţelegere a expresiei libere.

Pornind de la ideea de libertate a presei, Nae Ionescu identifică câteva implicaţii reale şi uneori paradoxale legate de aceasta în articolul intitulat : “Funcţia naţională a presei”. Pentru a purcede spre analiza sistematică a funcţiilor presei care dau relevanţă acesteia , filosoful rastoarnă mai întâi câteva prejudecăţi legate de aceasta: faptul că presa ar fi a patra putere a statului- idee privită de acesta ca o evidentă exagerare, combaterea ideii desuete conform căreia presa ar reprezenta o funcţie a statului şi nu în ultimul rând nuanţarea câtorva tare ale presei care o fac pe aceasta să îşi piardă menirea, în speţă lipsa de obiectivare a datelor realităţii prezentate confuz, exagerarea inutilă a unor evenimente fără nicio relevanţă de interes public. În plus, demersul lui Nae Ionescu prin intermediul acestui articol urmăreşte o definiţie clară, distinctă şi adecvată a presei si a menirii acesteia, a functiilor pe care le exercita si nu in ultimul rand evidentiaza pericolele la care se expune presa , însa şi beneficiile pe care le poate aduce publicului larg sau “naţiunii” înseşi pe care acesta insistă aproape naţionalist. Mai mult, se resimte chiar un ton antidemocratic, autorul simţind nevoia trasării unor reguli prestabilite care să limiteze exagerări ale presei în acest sens: “Dreptul pentru presă , deci, de a vorbi şi de a spune orice? Orice- şi oricine? Nu!”

Spre a ajunge către funcţiile presei într-o societate , Nae Ionescu clarifică necesitatea principiului separaţiei puterilor în stat, separaţie care necesită a fi reală, demontând astfel asumpţia lui John Locke, conform căreia aceasta ar fi utopică, “o iluzie”, apoi preluarea din zbor şi plagierea cu success a acestei idei de către Montesquieu, subliniind astfel că a considera presa o putere în stat, în speţă a patra putere în stat nu numai că este irealizabil, însa nu s-a petrecut nicăieri. Astfel, Nae Ionescu adoptă o poziţie critică faţă de aceştia, manifestându-şi opoziţia faţă de o astfel de teorie ce nu poate fi considerată decât “primejdioasă” prin prisma faptului că ar subjuga presa şi libertatea ei statului care şi-ar permite organizarea acesteia la nivel instituţional, renunţând astfel la neîngradita ei organizare. Prin urmare, publicistul remarcă rolul presei ca fiind important în înregistrarea şi exprimarea evenimentelor într-o formă cât mai exactă şi conformă cu importanţa acestora, căci există riscul supaestimării unor evenimente banale, cărora li se atribuie un rol exagerat . Mai mult, modul îin care presa informează publicul larg este cu atât mai important cu cât datoria acesteia este de a elimina confuziile, complicarea datelor realităţii, scăparea unor fapte esenţiale . Menirea presei într-o societate se află astfel în afara relaţiei cu statul care nu îşi poate aroga dreptul de a o organiza, pe de altă parte este necesară obiectivarea prezentării evenimentelor şi nu în ultimul rând, cum recunoaşte însuşi publicistul nu se poate guverna fără presă, în pofida faptului că adesea aceasta pare insurgentă şi pregatită să îngreuneze activitatea puterii executive.

În linia gândirii sistematice introdusă în cultura română de Titu Maiorescu, Nae Ionescu trece la prezentarea funcţiilor presei. Mai întâi important este faptul că, dacă există o libertate a presei, aceasta se datorează unui “liber examen”. Prin urmare, omul de presă are libertatea interpretării realităţii în felul propriu, el putând măsura faptele, evenimentele printr-o viziune personală, liberă, netulburată de vreo intervenţie străină, de vreun interes perturbator, însă pericolul îl constituie , în opinia sa, “deformaţiile individualismului”, căci facultatea de judecare personală nu trebuie extinsă asupra tuturor aspectelor vieţii sociale. În acest sens Nae Ionescu mentionează regalitatea, deoarece publicistul trebuie să aibă în minte ierarhizarea socială şi limita până la care poate “ controla” realitatea : “exercitând însă dreptul de petiţiune al naţiei ( pe care aceasta îl are ) şi nu pe cel de judecată ( pe care aceasta nu îl are).”

A doua funcţie a presei constă în cea de “expresie a naţiunii”, aceasta decurgând din “dreptul de a vorbi”, iar înţelesul esenţial al acestui rol este acela de a servi naţiunea şi nu interesul personal. Pentru a îndeplini acest deziderat publicistul trebuie să posede câteva calităţi esenţiale: să-şi iubească dezinteresat poporul , să posede cultură şi obiectivitate în exprimarea realelor frământări ale naţiunii. De asemenea dimensiunea etică e evidentă şi în calităţile protectoare ale publicistului faţă de naţiune în demersul de prevenire al acesteia.

Pe de altă parte articolul “Incertitudini” al aceluiaşi Nae Ionescu aruncă o privire asupra anchetei politice prin care publicistul pune la curent publicul cu mersul politicii româneşti în “intimitatea acesteia”, chiar dacă genul este privit cu suspiciune,acesta estenecesar tocmai din nevoia de prevenire a publicului larg “căci un om prevenit face cât doi”.

O alta privire ce se îndreaptă către ideea unei prese libere, independente, nesupuse este exprimată în articolul lui Gala Galaction intitulat ” Sub vremuri”, titlu ce aminteşte de tânguirea cronicarului ce resimţea supunerea omului faţă de vremurile în care trăieşte. Publicistul mizează în acest articol pe imensa credibilitate pe care o posedă presa, pe soliditatea acesteia care răzbate vremurile, iar dezideratul unei prese libere necesită implinirea. În cazul în care societatea românească dă impresia unui perpetuu amatorism, de complex adamic ce are ca finalitate mereu luarea de la inceput şi “pe dibuite” a manifestărilor vieţii sociale, in acest caz şi presa oferă aceeaşi impresie dezolantă, iar condiţia ziaristului devine asfel una mereu accidentată, anevoioasă, scurtă şi nefericită. Concluzia publicistului, deşi nu e optimistă accentuează necesitatea sprijinirii actului independent, neimplicarea in mersul firesc al presei, nesupunerea acesteia niciunui interes.

Ca notă conclusivă desprinsă din articolele analizate se pot desprinde atât rolul esenţial şi indispensabil al presei în viaţa unei naţiuni, cât şi necesitatea stringentă de a sprijini iniţiativele independente, care să nu creeze o presă supusă, aservită, “legată de glia” ideologică, politică sau de interese personale ( iar materializarea unei asemenea aserviri s-a petrecut deja “sub vremi” comuniste).

AUTOR: Monica Maria Grad