Era după mijlocul lunii martie a anului 1980. Urcam cu o maşină, în care se afla Nichita, pe frumoasa Vale a Izei. Era o Dacie 1300. Chiar îmi aduc aminte de numărul şi culoarea ei. Numărul, ca un joc al destinului. 1-MM-6006 iar culoarea galbenă, mai rară pe acea vreme, atrăgea atenţia oamenilor de prin sate. La volan se afla chiar proprietarul ei, colegul de presă, Romulus Roman, acum trăitor undeva pe meleaguri americane, câştigător al Loteriei Vizelor din Statele Unite ale Americii. Romi (cum îi spuneam prietenii, apoi şi Nichita) s-a arătat extrem de bucuros să-l ducă pe Nichita şi pe Dora prin Maramureş. După neuitata seară de la Finteuşu Mare am dormit în Baia Mare. De aici ne-am îndreptat spre Borşa. Cu două popasuri obligatorii. Unul la Deseşti iar altul la Săliştea de Sus. Oprirea la Deseşti era motivată de lansarea la şcoală a volumului de versuri Dimineaţa cuvîntului al poetului Petre Got, de naştere din acest loc. Popasul la Săliştea de Sus a fost sugerat de poetul Ion Iuga, care a venit cu Nichita din Bucureşti şi era fiu al satului (acum oraş) Săliştea de Sus. Despre prezenţa lui Nichita la Deseşti voi scrie într-un alt capitol al acestei cărţi.
               Revin la drumul pe Valea Izei. O zi luminoasă de martie. Nichita stătea pe locul din faţă de lângă şofer. Eu cu  Dora Stănescu pe bancheta din spate. Admira peisajul. La un moment dat ne propune un popas. Aşa ne-am oprit lângă Podul Slătioarei, pe o pajişte abia înverzită de pe malul apei. Alături un pâlc de arini care dădeau în mugur. Nichita, care a prins gustul horincii din Maramureş, îmi cere o înghiţitură: “Dă-mi un ştiuţ de horincă”, îmi spune poetul. Ştiam ce trebuie să fac când pronunţa acest cuvânt dar atunci nu prea i-am priceput sensul. A luat o înghiţitură direct din sticlă. Se bucura de pădurea care se întindea în faţa ochilor. Nu ştiu ce curiozitate l-a îndemnat să mă întrebe: ce-i dincolo de astă pădure? Parcă mi-a ghicit gândul pe care doream să-l spun: acolo-i satul Glod, locul de naştere al Fraţilor Petreuş. Nichita care preţuia muzica profundă a Maramureşului, deci şi a Fraţilor Petreuş, ne propune brusc: hai să mergem să-i cunosc şi eu. S-a domolit doar când i-am explicat că interpreţii nu mai locuiesc în Glod. Păcat, spune mai mult pentru el marele poet. Îmi închipui acum, dacă ajungeam atunci în Glod ce bucurie îl cuprindea pe învăţătorul Petru Albu, colegul meu de liceu pedagogic. Popasul de lângă Iza a primit o semnificaţie aparte pentru mine. L-am văzut pe Nichita acordând autografe. Roman Romulus avea o culegere de poezie Luceafărul - Măiastra - Maramureş alcătuită de Mihai Olos şi Ion Bogdan. Cei doi obişnuiau să însoţească întâlnirile din Maramureş cu câte-o plachetă care cuprindea poezii ale scriitorilor invitaţi, dar şi ale unor poeţi din Maramureş. Cea pe care o avea Roman la el apăruse cu prilejul prezenţei unor redactori-scriitori ai revistei Luceafărul în Maramureş în colaborare cu revista de cultură Măiastra, obsesia lui Olos. Pe ultima copertă a plachetei era scris:

“Luceafărul - Măiastra - Maramureş. Emblematica treime românească rostită în sărbătoare. În intenţia maramureşenilor, întâlnirea sub acest generic este deosebită, gravă, solemnă. Sunt artişti contemporani aleşi, care au călătorit pământul şi apa şi aerul lumii, pe mii şi mii de kilometri - dar au ajuns prima dată acum în acest colţ de ţară. Noi, care aici trăim, îi dorirăm să vină, să vadă, să trăiască sublima tradiţie; să ne suim la izvoarele neamului”. După stil textul ar putea aparţine lui Mihai Olos. Pe prima pagină a plachetei, Nichita a scris: “O romă pentru Roman, şi o inimă pentru Maramureş” Nichita Stănescu, martie 1980. În antologia cu pricina Nichita avea poezia De drag de moşul nostru, scrisă cu un an în urmă (octombrie 1979), după ce a trecut pragul casei lui Vasile Deac - Moşu din Bogdan Vodă.
                Ne-am continuat drumul spre Săliştea de Sus. Acolo ne aştepta poetul Ion Iuga revenit printre ai săi, cu dascăli din sat, elevi şi scriitori din Maramureş. O fotografie din arhiva profesorului Simion Iuga ni-l înfăţişează pe Nichita înconjurat de localnici şi scriitori. I-am recunoscut pe Mihai Olos, Ion Iuga, Gheorghe Ţiplea, Lupu Petrovan, Augustin Botiş, Simion Iuga. Gazdele ne-au poftit în şcoală. În loc de o întâlnire a poeţilor cu elevii, profesoarele de limba română l-au rugat pe Nichita să fie pentru o oră profesor. Aşa ne-am aflat într-o sală de clasă elevi, dascăli şi invitaţi. Iar Nichita la catedră. Momentul l-am evocat, după moartea poetului, în ziarul judeţean din 20 mai 1984. Reiau acel articol în forma scrisă atunci. Însemnarea poartă titlul: “Lecţia de la Săliştea de Sus”.
             “Dragi copii, trebuie să vă spun că noi cei care stăm laolaltă avem o avuţie pe care nu o poate avea nimeni. Ori că zic Transilvania, ori Moldova şi celelalte plaiuri care în decursul istoriei, ba s-au lungit, ba s-au scurtat. Avem o avuţie inestimabilă care nu se poate lungi, nu se poate scurta, şi ea se cheamă limba română.
              Această limbă trebuie păstrată ca ochii din cap.
              Degeaba se spune că în “Mioriţa” ciobanul este ucis, el este căsătorit cu stelele şi căsătoria cu stelele este pentru veşnicie.
              Noi nu suntem paseri care au zburat aiurea; noi suntem o pădure de gâturi care, oricât ai tăia, tot rămâne o beregată cântătoare.
              Cheltuirea limbii române în valori noi trebuie să o facem şi o facem acum în secolul târziu cînd scriem poezie pe portativul sufletului acestui neam. Ave!
             Starea morală a cuvântului este cântecul, cuvântul cel mai frumos este acela care poate fi cântat pe fum de os, ori colind, ori rugăciune.
             Rezemându-ne cu fundul ochilor pe culmea acestor dealuri voi puntea spune că singura gramatică este gramatica acelor care lucrează câmpul, gramatica vorbirii poporului. Eu cred că Eminescu în “Luceafărul” pare mai vetust în gramatică decât vorbirea populară. Marea poezie are un singur autor: poporul întreg. După părerea mea nu există poeţi, ci numai poezie. Cuvine-se laudă moaşei şi altar celei care naşte”.
             Lecţia poetului nu a fost mai lungă. Ah, dacă aveam un reportofon ce minunate gânduri îmbrăcate în cuvinte rămâneau mărturie! Lecţia, aproape aforistică, este un moment de neuitat pentru cei care au avut şansa să fie de faţă. Atunci am notat lecţia lui Nichita cu scopul de a-mi rămâne mie avere de suflet. N-am ştiut că ea va deveni atât de repede filă de istorie literară. Se cuvine să notez şi data în care Nichita a fost în Şcoala din Săliştea de Sus: 25 martie 1980, ziua de Bunavestire.
                Vremea a trecut, amintirile s-au estompat nemilos aşa că în recompunerea celor două călătorii ale lui Nichita în Maramureş am recurs la memoria unor martori care au fost în preajma poetului. După un sfert de veac de la trecerea lui Nichita prin Săliştea de Sus am ajuns în aşezarea de pe Iza. Într-o zi de ianuarie 2005. Cu acest prilej profesorul de istorie, poetul Simion Iuga şi-a amintit: “Nu l-am cunoscut până atunci pe Nichita Stănescu, dar mi-l închipuiam. În momentul în care l-am văzut era chiar aşa cum era în imaginaţia mea. Te domina ca un senior, iar în acelaşi timp iradia modestie şi simplitate. O oarecare suferinţă se citea pe faţa lui, dar vorba rostită era însoţită de un zâmbet care nu se poate descrie. Poate seamănă cu poezia lui în care se împerechează aristocratic, tainic şi imagistic cuvintele limbii române.
            Într-o sală de clasă a Şcolii din Săliştea de Sus în care s-au înghesuit scriitori, dascăli, elevi şi săteni Nichita a deschis spectacolul fără emfază, simplu, spre inima celor prezenţi. A început un schimb de cuvinte cu sculptorul Mihai Olos în care asociaţiile cele mai rafinate, multe dintre ele greu de închipuit, chiar şi pentru cei mai avizaţi filologi şi lingvişti au dezvăluit resursele limbii române atunci când ea este atinsă de un uriaş al ei.
           Îl regăseam în faţa mea aşa cum se prezentase într-un interviu «Niciodată oamenii nu mi-au fost simpatici sau antipatici după chipul şi asemănarea lor... Întotdeauna am luat în consideraţie, în raporturile mele directe, numai tensiunea discuţiei».
           Şi ce a urmat a fost, parafrazând pe Paul Valery, o serbare a intelectului. Nichita ne-a vorbit despre patria lui, limba română. Nenumărate concepte, nenumărate înţelesuri. Nichita călătorea cu al său suflet Psyche într-o patrie fără margini şi fără sfârşit.
             Prezenţa marelui poet la Săliştea de Sus s-a încheiat cu o lecţie de limba română susţinută în faţa celor prezenţi. Onoare de care puţine şcoli din ţară   s-au bucurat. Apoi, cu al său suflet Psyche poetul şi cei care îl însoţeau şi-au continuat drumul spre Borşa”.
             Profesorul de matematică Dumitru Chiş îşi aminteşte de prezenţa lui Nichita în şcoala al cărui director este:
“Pentru mine prezenţa lui Nichita Stănescu la noi a echivalat cu venirea unui mare poet român. Poate chiar Eminescu că tot avea gândul de a veni în Maramureş. Îmi amintesc foarte limpede emoţia tuturor dar mai ales a colegelor mele de limba română. Ele au fost cu ideea de a-l ruga pe Nichita să susţină în şcoala noastră o lecţie de limba română.
            I-am transmis lui Nichita rugămintea. În felul lui ştiut, Nichita şi-a dat acordul. Aşa am intrat la una dintre clasele a opta şi a vorbit despre “Mioriţa”. Iată spun lui Nichita că lecţia ţinută trebuie plătită. El a priceput repede spiritul de glumă şi mi-a spus că se mulţumeşte cu o sticlă de vin. Eu m-am ţinut de cuvânt. Sticla de vin a dăruit-o celor prezenţi. Nu voi încheia în acest fel amintirea despre Nichita în şcoala noastră. Pentru noi rămâne prezenţa în acest lăcaş de învăţământ a unui mare poet care ne-a vorbit admirabil”.
            Rămân la părerea că venirea lui Nichita în Maramureş a fost o binecuvântare. Şi un noroc pentru cei care l-au întâlnit.

NICHITA STĂNESCU ÎN MARAMUREŞ DE GHEORGHE PÂRJA

SURSA: Nord Literar