 Un elegiac, un melanolic, rareori un ”militant” (dar nicidecum încruntat) şi atunci, doar “forţînd” Tisa cu disciplinata gramatică a limbii române, acceptînd un loc “singur în cuvinte”, un Orfeu răsturnat, urcînd pe urmele părinţilor care “numai în cer ară“, luminînd o întunecare ce devine tot mai densă cu oasele fosforescente ale cuvintelor, un Sisif nordic, ce “urcă Luna pe munţi“, un Dionisie Exiguus ce decretează poetic un al cincilea anotimp, în afara calendarului dar în sfinţenia darului, un Bărnuţ obsedat de misiunea de a “traduce iarba în limba română”… Vine peste noi din nou, ca un spărgător (ceaikovskian) de frontiere (arbitrare), pentru a XXXVII-a dată, Festivalul Internaţional de Poezie de la Sighet. Vasile Muste (căci despre el încerc să povestesc aici), credincios crezului că “loc fără prieteni nu este” (cum efesianul Heraclit spunea despre zei…) va aduna din nou un “batalion” de “grăniceri” ai unei patrii fără frontiere. Vine, vine, vine peste noi festivalul ca un al cincilea anotimp, al poeziei, nu temporal-liniar ci, expresiv-ascendent. Din văile înşelătoare ale poemelor va ţîşni fleşa sveltă şi nobilă a Poeziei. Încă o dată, ceea ce e aparent efemer şi umil va cîştiga un titlu de nobleţe întru eternitate.
Iată, nu pot alcătui mai multe fraze. Sentimentele îmi gîlgîie în piept. Nu ştiu dacă voi reuşi să “urc” şi în acest an la Sighet. Dar ascultaţi-l, o clipă, pe cel care s-a definit pe sine, cu maximă luciditate ironică (dacă nu cumva formula aceasta ar putea fi acuzată de pleonasm!), astfel: “sînt cel mai mare poet cu barbă din Maramureş/dacă aş exclude acest amănunt mi-aş crea o serie de dificultăţi”. * din ce nopţi bunicule coboară bruma către ziua care vine tare greu în pod la saci de aer urc de-o vreme să rămîn cu tine * poveste din anotimpul cinci în fiecare sat din Ţara Lăpuşului există o cărare care duce în cîntec pe acolo tata m-a purtat într-o zi şi mi-a spus să nu îndrăznesc mai departe nu după multă vreme am pornit singur pe cărarea aceea fără să ştiu că n-o să mă mai pot întoarce niciodată cînd s-a făcut iarăşi ziuă nu mai aveam sub paşi nici măcar amintirea unei cărări astfel am început să fac focul împotriva mării şi apă împotriva muntelui să port am iubit frigul viscolind în orologii clipa cruce de iarbă împotriva morţii călcînd dimineaţa umbra-mi fremăta sub picior dar tot mai aproape erau nopţile ce îşi uitau măsura de jos de sub munte cînd bate spre seară sînt om căutîndu-şi un cîntec să moară Preţuite şi drag prieten, mai e mult de pierdut – şi, pe cale de consecinţă – de apărat: nu s-a fost scris cîntecul care să-ţi îngăduie a muri! Autor: Vasile Gogea Sursa: http://vasilegogea.wordpress.com/2010/09/23/vasile-muste-hamalul-sacilor-de-aer-un-preambul-la-festivalul-international-de-poezie-de-la-sighet-1-3-octombrie-2010/
|
