Dacă v-aţi întrebat vreodată ce motivaţie o împinge pe o femeie la adulter, vă sugerez să începeţi cu lectura micului roman mare Geniul şi zeiţa de Aldous Huxley. În ilustrarea acestui fapt, aş aminti că există un punct în care literatura se întâlneşte cu experienţa, în altul cu biologia, într-altul cu psihologia. Şi am putea îndelung continua, mutatis mutandis, dezvoltând celebra expresie a lui Ion Barbu, matematician la origine, care sugestiona că există un punct în care poezia se întâlneşte cu geometria. După ce l-am citit pe Aldous Huxley, un simpatizant al ştiinţelor tot exacte, cu romanul amintit, aş putea afirma cu tărie că există deopotrivă un punct, necunoscut mie până acum, în care literatura se întâlneşte cu fizica. Căci lui Huxley îi reuşeşte performanţa de a explica o scenă de dragoste printr-o teoremă a fizicii, adaptată unui text literar.

Romanul în discuţie beneficiază de un titlu plin de forţă, de parcă ar denumi o sculptură de Rodin, iar nu o scriere care nu depăşeşte cu mult dimensiunea unei nuvele. Dar şi mai plină de forţă este eroina romanului, Katy Maartens, personajul care adună spre sine ca o cheie de boltă gotică toate personajele cărţii. Personaje care o vor şi devora puţin câte puţin. Katy este o femeie de 36 de ani, frumoasă şi senzuală fără să o ştie, căsătorită cu savantul(Geniul) Henry Maartens. Personajul-narator-îndrăgostit John Rivers, de abia peste douăzeci de ani, o adoră, în calitate de discipol al maestrului în familia căruia a fost cu atâta căldură primit. John îi urmăreşte fiecare mişcare încărcată de dăruire şi de devotament şi o consideră o zeiţă protectoare a casei. La 19 ani când se măritase cu un om de ştiinţă mai în vârstă decât tatăl ei, fusese o Hebe, o nimfă şi o Diană, toate la un loc. Acum, la 36, este o Heră, plină de altruism şi de energie sexuală, de care nu este conştientă, dar pe care o emană clipă de clipă.

Într-un moment-cheie al cărţii, Katy primeşte vestea că mama sa este grav bolnavă. Prin urmare, pleacă la Chicago să o îngrijească, iar familia resimte plecarea ei ca pe o traumă. Nimic nu mai era la fel. Când nu mai suportă distanţa, Henry, savantul capricios şi egoist, somatizează puţin, căci o mai comisese şi altă dată, şi cade la pat cerând insistent ca soţia sa să revină. Asigurată de medicul curant că mama sa oricum va muri, chiar şi cu sacrificiul ei, Katy revine acasă palidă şi slăbită, gata să-şi vegheze soţul. După o perioadă de gravă stagnare, de inutile îngrijiri, soţul pare să sucombe, iar de la Chicago primeşte vestea că mama a murit. Explicaţia lui John la gestul de chemare pe care îl face Katy în noaptea de 23 aprilie a anului 1923 este sugestivă: natura ei olimpiană, în faţa atâtor secătuiri de energie la care fusese supusă, reclama o restabilire a funcţiilor trupului ei care nu se mai dăruise unui bărbat de câteva luni. Katy face dragoste cu John şi chiar din acea noapte energiile casei revin la ordinele acestei stăpâne devotate, care s-a uitat atâta timp pe sine. Din punctul de vedere al fizicii, din apropierea şi atingerea a două corpuri se nasc energii variabile, în cazul dat, din contopirea trupurilor celor doi amanţi se naşte energia care o salvează pe ea. Dincolo de mistică sau de parapsihologie, „noaptea energetică” a cărţii este o metaforă frumoasă pentru revenirea bucuriei de a trăi într-un trup de femeie căreia i s-a răpit energia. Fiecare membru al familiei s-a hrănit din ea ca dintr-o rădăcină a energiei pozitive. Restabilirea funcţiei sale sexuale reprezintă o rechemare instinctuală a forţelor vieţii, un act de supravieţuire. Pentru că toţi ceilalţi aveau nevoie de ea, şi ea însăşi ajunge să aibă nevoie de sine. Cu adevărat, din chiar acea noapte, soţul şi toţi ai casei resimt viaţa câştigând lupta cu moartea.

Dacă un contact dintre două -anumite- trupuri provoacă eliberări de energii pozitive nebănuite, fizica admite şi forţa energetică nefastă a evenimentelor de tip accident. O scăpare de sub control de doar o secundă a maşinii, va antrena ulterior o enormă tragedie în aceeaşi familie. Actul sexual a adus cu sine reechilibrarea eroinei, dar deopotrivă gelozia fiicei adolescente. Cunoscând natura întâlnirilor dintre mamă şi amantul său, fiica dezvoltă o energie funestă şi egoistă. Finalul acestui mic roman în ramă este dureros şi nedrept, dar nici viaţa şi nici fizica nu ar putea demonstra că absurdul existenţei nu este valid. Dincolo de problema sensului vieţii şi a devoţiunii familiale, de chestiunea căsătoriei ca joc egoist pe de–o parte, precum şi sacrificial, pe de alta, de tipologia adulterului, care, iată, poate avea cauze uneori mai oneste decât un simplu capriciu, Geniul şi zeiţa îmi apare, ca întreg, mai mult ca un roman filozofic, decât ca unul de dragoste.

Scris de Anca Giura

SURSA: Bookblog.ro