Complicat, derutant, incredibil. Aşa mi-a apărut jurnalul lui Mihail Sebastian, care stă parcă sub semnul unui vers pe care el îl citează la un moment dat:
“Look in my face, my name is Might-have-been”.

Am avut reţineri în faţa acestui document copleşitor, fiindcă impresia personală, experienţa fiecărei pagini arătau un Sebastian atît de viu şi de sincer, atît de ne-textual, încît m-am întrebat dacă eu chiar citesc un volum publicat sau am avut neobrăzarea să caut prin caietele cuiva. Senzaţia că sunt în faţa unei descoperiri nepermise, că aş comite o indiscreţie, o grosolănie doar citind nu m-a părăsit pînă la ultima pagină. Posibil să existe un stil de a citi jurnale, aşa cum există o dispoziţie de a le scrie, cel mai potrivit mod de a cunoaşte însemnările personale fără a produce o hoţie stînjenitoare. Despre scrierea unui jurnal, Mihail Sebastian notează pertinent:

“Trebuie oarecare energie, anumită încăpăţînare pentru a ţine un jurnal – cel puţin la început, pînă te deprinzi, pînă găseşti tonul just. În definitiv, este ceva artificios în însuşi faptul de a ţine un jurnal intim. Nicăieri scrisul nu mi se pare mai fals. Îi lipseşte scuza de a fi un mijloc de comunicare, îi lipseşte necesitatea imediată.”

Totuşi, într-un efort obiectiv, putem spune că Jurnal 1935-1944 este, de la un capăt la celălalt, filmul unei epoci. Potrete mai vii şi reflecţii mai sensibile nu ar fi oferit, probabil, nici realitatea însăşi. Mi s-a părut paradoxală poziţia neutră a scriitorului în perioada confuză a legionarismului şi antisemitismului din România: ca şi cum toate numele importante din epocă – Mircea Eliade, Camil Petrescu, Nae Ionescu, Sebastian însuşi – ar fi suferit de orbire temporară, incapabili să observe gravitatea întîmplărilor. Apropierile şi distanţările de Mircea Eliade, dezamăgirile şi resemnările (acel dar evreiesc al acceptării resemnate) cu privire la prietenia lor sunt relevante. La fel, expansivul Camil Petrescu, de o aroganţă comică la început, devine ridicol în timpul războiului. Prin ochii lui Sebastian, în mod neaşteptat mai lucid decît prietenii lui, totul arată ca o înşelătorie ideologică în care se prind naivii.

Pe lîngă valoarea documentară, cartea are şi multe însemnări de atelier: Mihail Sebastian cercetează, lucrează în jurul unor subiecte de teatru, îl vînează demonul scriiturii. În această perioadă rescrie Accidentul, al cărui prim manuscris îl pierduse. Se află într-o stare de agitaţie creativă, întreruptă cînd şi cînd de episoade depresive în care inutilitatea scrisului îi apare ca o evidenţă. De cele mai multe ori însă, Sebastian citeşte, reciteşte, corectează, vizualizează roluri, scenarii posibile, cărţi ce ar fi putut fi. Acelaşi Might-have-been îl urmăreşte – puţine din proiectele pe care le descrie ajung să se materializeze, iar pe cele despre care ştim, Jocul de-a vacanţa şi Accidentul, de exemplu, autorul ar vrea să le îmbunătăţească, simplu şi onest.

Notaţiile cu caracter personal, îndrăgostirile (“ar putea fi un amor” este expresia acestora), suferinţele nelămurite prind contur printre sau tocmai din cauza veştilor haotice despre război, pe care Sebastian le înregistrează în jurnalul său “la cald”, subiectiv. Ca orice text nedestinat publicării, Jurnal 1935-1944 păcăleşte: de la notaţii frivole sau obscure trece la rînduri de o profunzime aiuritoare, de la griji pe marginea unei reprezentaţii teatrale trece la insolvabilă problemă financiară, de la subtile observaţii despre cărţi şi muzică trece la transcrierea de replici care, citite acum, capătă înţelesuri stranii. De exemplu, una din replicile lui Camil Petrescu:

“- Ei, ştii că-mi placi? Suntem între noi, dragă, şi mă mir că mai pui astfel de întrebări. Comunismul ce este altceva decît imperialismul evreilor?
Spune asta Camil Petrescu. Camil Petrescu este una din cele mai frumoase inteligenţe din România. Camil Petrescu este una din cele mai delicate sensibilităţi din România. Oare ar putea România să trăiască vreodată o revoluţie?”

şi o afirmaţie, mai dureroasă, a Madeleinei Andronescu:
“Mi-e ruşine că tu suferi şi eu nu, mi-e ruşine că tu eşti umilit şi eu nu”.

Cînd se entuziasma de jurnalul lui Jules Renard, Mihail Sebastian nu bănuia că propriile însemnări vor avea, peste ani, aceleaşi efecte puternice asupra altor cititori. Simplificînd, lucrurile arată aşa: citeşti o carte şi ai în faţă zeci de ani, în adîncime, sute de nuanţe, deodată înţelegi – Dacă un autor nu înseamnă mai mult decît cărţile pe care le-a scris, aşa cum se spune, şi asta e cel mai important, cu acele cărţi care ar fi putut fi cum rămîne?

SURSA: Bookblog.ro