Trebuie să mărturisesc de la început că articolul semnat de, in pectore, încă prietenul meu Vladimir Tismăneanu în EVZ, cu un titlu care se dinamitează singur, prin concentrarea în relativ din primul cuvînt a absolutului conţinut în ultimele două: “Misiunile” lui Adrian Marino: între erudiţie şi delaţiune, mi-a provocat o mare tristeţe. Nu îl voi comenta acum pentru a nu lăsa primele impresii să inducă, prin vibraţii de stil armonice stării emoţionale, dezacorduri de fond în ceea ce ar trebui să fie exprimarea unei calme, austere şi respectuoase diferenţe. O voi face în zilele ce urmează. Acum, reţinînd doar o etichetă din cuprinsul articolului, şi anume pe cea de naivitate şi pentru că a făcut referinţă punctuală la revista Verso din Cluj, voi păstra aceste două elemente ca loc comun amîndurora, loc din care ne va fi, poate, mai uşor apoi să acceptăm, dacă nu se mai poate cu tandreţe, cel puţin cu o deferentă in-diferenţă că, cel puţin în acest moment, nu mai păşim pe acelaşi trotuar. Poate că nici în acelaşi sens. Asta rămîne de văzut. Aşadar, voi posta aici un text despre naivitate care a fost, mai întîi, publicat în revista Verso, la sfîrşitul anului 2007! Iată textul:

         “Nu sunt naiv să cred că toată lumea ştie ce este un naiv. (Luîndu-mi această primă măsură de precauţie, pot/ aş putea spune deja că naiv e totdeauna altcineva, naivul nepercepîndu-se pe sine ca atare, el fiind, în chip fatal, doar un în sine, nu şi un pentru sine.) Voi apela, prin urmare, la unul dintre sensurile reţinute de dicţionare pentru acest substantiv-atribut. Anume, la cel consemnat de Lazăr Şăineanu în al său Dicţionar Universal al limbii române: “naiv  a.1. care vorbeşte cu simplitate: copilul e naiv; 2. care spune cam nerozezeşte ce ar fi mai bine să tacă.”

          Aşadar, naivul pare a fi tipul care rămîne prins în copilărie, neatins de complicaţiile şi complexitatea unei maturităţi instruite. Pare să păstreye o inocenţă perpetuă, de cele mai multe ori inadecvată. Apoi, el este un păgubos: el vorbeşte atunci cînd e bine să se tacă, el pierde cînd e vreme de cîştig, el e sigur cînd toată lumea se îndoieşte şi, invers, el se miră cînd toată lumea e plictisită. Capacitatea lui infinită de a se mira l-ar putea asemăna, un moment, filosofului. Numai că mirarea lui este unidimensională, nu are adîncime, nu este întrebătoare şi nu este ordonată axiologic.

          Deşi naivul nu se percepe pe sine ca fiind naiv, acesta poate avea momente de revelaţie, în care vălul cade, ceaţa se risipeşte şi o nouă conştiinţă se treyeşte în el. Efectele pot fi devastatoare: cazul Panait Istrati ori al unor tovarăşi de drum ai revoluţiei proletare sunt mai mult decît instructive.

 Există şi jocul invers: personaje perfect responsabile, de îndată ce asupra lor planează vinovăţii grave, îmbracă haina naivului (“N-am ştiut ce se întîmpla la Piteşti, în celulele lui Ţurcanu.” – declară naiv comandantul penitenciarului de tristă amintire.),încercînd să-şi construiască un alibi din naivitate.

        În plan politic, naivii sunt alegătorii, în plan economic-consumatorii. Primii sunt, de regulă turmentaţi, ceilalţi  – captivi. Ei pierd şi atunci cînd cîştigă. S-ar părea că naivitatea, care nu e niciodată a mea, e un semn sigur de dezintegrare. Şi totuşi…

        Iată un erou de o naivitate monumentală, care se dovedeşte a fi indestructibil:  bravul soldat Svejk. Arestat pentru că a spus ceea ce toată lumea tăcea, acuzat că simulează inaptitudinea militară cînd el se înrolează voluntar, bănuit de spionaj sau dezertare cînd el îşi caută cu tenacitate regimentul, jucat (şi pierdut) la cărţi de ofiţerul căruia îi era ordonanţă credincioasă, Svejk supravieţuieşte senin, fără crize de conştiinţă şi fără angoase existenţiale. Întrebat de judecători de ce este arestat, el răspunde:Cu onoare vă raportez supus că eu mă aflu aici, la comenduire, ca un prunc găsit.

          În faţa inocenţei şi a naivităţii lui Svejk n-ar fi rezistat, cred, nici marele stat al sovietelor. Cum ar fi putut rezista imperiul chezaro-crăiesc!”

          În sfîrşit, cu o oarecare întîrziere, primul număr din revista Tribuna, din cele două care cuprind un “dosar Marino“, poate fi citit şi pe internet, astfel că pot da trimitere şi la textul meu, Calea de acces, din primul dintre ele: http://www.revistatribuna.ro/