O carte recomandata in momentele in care vrei sa evadezi din paginile literaturii contemporane, lipsita uneori de aerul acela clasic, senzatia unui moment anume ales parca pentru ritualul povestirii, intr-un cuvant farmecul romanelor de demult.

Laleaua neagra a fost prima carte de Alexandre Dumas citita. Un indiciu al faptului ca stilul sau m-a cucerit este acela ca m-a facut sa caut si alte romane scrise de el. Are un fel aparte de a povesti, care, desi suna a cliseu, te transporta intr-o alta lume, nu doar intr-un alt spatiu. Nu numai pentru ca este realitatea fictionala aferenta romanului, ci pentru ca se petrece in Olanda secolului XVII, al carui stil de viata, cu toate denumirile si obiceiurile nespecifice timpurilor noastre mi-ar fi ramas poate necunoscut.

Naratorul vorbeste despre el la persoana I plural, ceea ce gasesc a fi absolut fermecator. Te face pur si simplu sa te simti special, chiar sa ti se para ca esti altcineva, altundeva. Te duce cu gandul la citit in fata semineului, la copii cu ochii mari, la bunici, la placerea povestirii. Iti vine sa te asezi pe covorul moale si, cu barbia pe genunchi, sa asculti cu buzele intredeschise si ochii surazand. E istorioara aia care ii invata pe baieti ca un barbat sta drept in fata pericolului, iar pe fetite le facea sa viseze la dragoste si saruturi furate in lumina lunii.

Cum spuneam, lectura acestei carti reprezinta o binemeritata pauza de la intrigi, rautate, tragedii, drame, frustrari si alte lucruri denumite in mod cu totul firesc realitatea (si aici vine partea frumoasa) cruda. Nu, realitatea nu trebuie sa fie neaparat asa. In “Laleaua neagra” se prezinta o lume guvernata de suprematia adevarului, bunatate dezinteresata, onoare. O lume in care fraza “A dispretui florile inseamna a-l jigni pe Dumnezeu” nu suna aiurea, ciudat sau inadecvat. Aici totul miroase a flori, crimele nu sunt patate cu sange, moartea este vazuta la nivel moral – ori ca o pedeapsa, ori ca o experienta din care se trag invataminte, iubirea neimplinita nu doare, ci creste, faptele rele apar doar pentru a pune in valoare binele si puterea acestuia, iar lalelele rasar – cum s-ar spune – de unde nu te astepti.

Acesta este alt aspect grozav al cartii: folosirea elementului-surpriza. Situatia nu se rastoarna total neasteptat si totusi in mod sigur nu poate fi vorba despre un roman in care “nu se intampla nimic”. Doar ca actiunea evolueaza in asa fel incat poti prevedea incotro se indreapta si cine e, de fapt, omul acela misterios sau ce va pati Cornelius la Harlem, fara insa a avea senzatia ca iti este insultata inteligenta. Pur si simplu te prinde si abia astepti sa vezi ce se mai intampla, simtindu-te oarecum mandru ca ai intuit corect.

Laleaua neagra nu reprezinta pur si simplu o floare, ci un ideal. Romanul ia nastere in jurul implinirii acestuia si invarte pe degete personaje menite sa ajute sau sa incurce, personaje al caror destin se schimba in preajma lui, totul mulat pe o societate cu legi si obiceiuri disparute in acesti 400 de ani, insa care prezinta interes tocmai prin faptul ca azi par de neconceput.

I-am dat 4 stele pentru ca nu este neaparat o carte pe care as reciti-o in momentele in care simt nevoia sa-mi amintesc pasaje sau idei din ea sau care m-a “miscat”, impresionat profund. Pur si simplu a venit la momentul potrivit si a avut efectul dorit: o lectura frumoasa in cel mai pur mod posibil. M-a lasat cu o stare de fericire, voie buna, un zambet de-adevaratelea pe buze. Si asta nu e putin lucru.

Recenzie: Anca Cristina

Sursa: Bookblog.ro