Dan Lungu scrie într-un fel în care ne putem regăsi fiecare şi acesta nu este nicidecum un lucru lipsit de semnificaţie. La masa de cazino a prozei contemporane, autorul în cauză mizează în Cum să uiţi o femeie pe cartea câştigătoare a niciodată old-fashioned-ului realism. Volumul ni se înfăţişează fără echivoc, transparent, prin titlul vag romantic, ca un roman de dragoste exact aşa cum se şi găseşte de fapt. Simplul amănunt de a scrie în 2010 un roman de un“ lirism sobru, viril“, cum sugerează Alex Ştefănescu pe coperta patru, conţine o doză de pericol livresc. Însă lui Dan Lungu i-a reuşit, spre mirarea-mi personală.
Aşa cum propune imaginea de pe copertă-o uşor camilpetresciană şi totuşi altă d-nă T, parcurgând ,s-ar părea, celebra stradă îngustă din Sibiu- personajul central al cărţii este “o iubită“, Marga. Fină, pretenţioasă, răsfăţată- fată de nomenclaturist-, feminină şi senzuală, Marga îi sfâşie inima lui Andi când îi lasă un bilet cu anunţul că pleacă într-o direcţie necunoscută. Între “flegmaticul“ Andi şi frumuşica Marga începuse cu un an şi jumătate în urmă o iubire studenţească. Ajung să lucreze ambii la acelaşi ziar local şi să împartă o garsonieră. Cu plimbări şi shoppinguri, cu tandreţe şi sex, cu mici îmbufnări feminine şi cu nu puţine accese de jenă financiară masculină, cuplul lor îi apărea lui Andi ca fiind tot ce ar putea să-i ofere viaţa mai bun.

Imediat după plecarea Margăi, Andi nu-şi mai permite garsoniera şi va ajunge să fie găzduit pe un oarecare termen de un prezbiter neoprotestant, Set. În contextul acesta voi sublinia, şi în cazul lui Dan Lungu, prezenţa arhetipului tematic al blocului comun, şi “comun-ist“ deopotrivă, care este o temă ce uneşte generaţia literară a ultimelor două decenii. La Mircea Cărtărescu în Orbitor, la Lucian Dan Teodorovici în Circul nostru vă prezintă, la Dan Miron în Urbancolia şi la alţii, blocul, ca un inexpugnabil acasă, este un spaţiu halucinatoriu prin promiscuitatea sa. Iată cum debutează romanul ce-l avem sub lupă:“ Era o lumină soioasă şi întregul imobil mirosea a cartofi prăjiţi. Un miros intrat în tencuială, care încă de la intrare te învelea, domestic, într-o aureolă olfactivă ca într-un scămoşat halat de casă .“( p. 5) Întreaga poetică lansată de modernismul proustian şi fondată pe memoria afectivă provocată de mirosul agreabil se regăseşte aici tradusă în româneşte prin mirosul specific al scări de bloc vechi, autohton. Imaginarul colectiv tresare involuntar la acest iz profund, căci , iată, Dan Lungu scrie atât de “pe româneşte“, cu accent local, aşa cum a remarcat şi critica din străinătate a autorului.

Un model de trai foarte românesc, deci, au Andi şi Marga, cu bani puţini, cu baie mică, cu frigider golaş şi cu vecini certăreţi, zi de zi. Blocul ca spaţialitate livrescă este acel ceva pe care românii îl cunosc atât de bine şi îl dispreţuiesc atât de mult. Simpla descriere a acestui teatru cotidian al românului majoritar trezeşte o emoţie tulbure, dar şi cathartică prin punerea degetului artistic pe rana noastră cea de toate zilele.

Alt tip de emoţie trezeşte în cititor neliniştea personajului masculin care se erijează într-un detectiv atipic hălăduind prin propriile stări de suflet pentru a rezolva tema –interogaţie a cărţii: de ce l-a părăsit Marga? Apoi, a treia sursă, şi cea mai generoasă, de lirism vine din portretizarea femeii atât de dragi. O afecţiune necondiţionată provoacă orice gest mărunt al capricioasei Marga în Andi cel iubitor şi mult răbdător:“În magazin era răcoare şi sub pânza subţire a rochiei i se ghiceau sânii ariciţi. Între sprâncene, preocuparea îi săpase o cută dulce, numai bună de descreţit cu un sărut. Concentrarea îi dădea un aer copilăros, irezistibil.(…)Margăi i se adunase rochia între pulpe, punându-i în evidenţă linia muzicală a picioarelor, şoldurile dezinvolte şi fesele sculpturale. Clipind din ochi, i-am făcut o fotografie pentru memoria mea intimă.“( p.178) În era imaginii, când iconii ne-au răpit expresivitatea personală şi ne-au imortalizat pe reţelele de socializare, Dan Lungu ne sugerează să ne accesorizăm cu un nişte trăiri pline de afecţiune pe post de instantanee digitale. Să purtăm în inimă albumele secrete, absolut secrete, ale momentelor noaste de graţie, secunde de fericire care să ne aline când viaţa lipsită de D-zeu şi de certitudini, de siguranţă financiară şi de satisfacţii spirituale ne sufocă. Dincolo de pierderea unei iubiri, a doua temă a romanului este una filozofică legată de posibilitatea umană de a face alegeri în dragoste sau în credinţă. Prezentarea unei comunităţi neoprotestante se justifică prin exemplificarea faptului că ei au ales, pascalian, să creadă, ca şi cum, dacă D-zeu n-ar exista, ar trebui inventat. În ultimă instanţă, suntem provocaţi să ne întrebăm pe noi înşine cât este alegere şi cât este credinţă în relaţia de cuplu contemporană. Prin toate aceste tematizări, prin stilul suplu, transparent, neeconomicos la nivelul stărilor de suflet şi al celor de conştiinţă, nu în ultimul rând autoironic, prozatorul Dan Lungu se distinge printr-un eficient umor pe care îl veţi recunoaşte ca “brand de naţiune“. Şi, nu în ultimul rând, ne reconfortăm degustând acest umor moldovenesc mai ales atunci când Dan Lungu îl revarsă, şi îl revarsă din plin, asupra ipocritei societăţi româneşti, intens infuzate mediatic.

Scris de Anca Giura

Susa: Bookblog.ro