Aş vrea să am o poveste interesantă despre cum am descoperit cartea asta şi locurile exotice prin care am citit-o, dar din păcate întreg şirul de evenimente a fost destul de banal. Prin insistenţele colegilor am ajuns săptamâna trecută la târgul Kilipirim, aflat deja la ediţia a treia, care se ţinea la Sala Dalles. Iniţial nu aveam nici o idee despre ce era vorba – imaginaţi-vă surpriza mea când m-am găsit într-o sală plină ochi cu cărţi de la mai toate editurile româneşti. Era şi un stand cu muzică, ocaziu cu care mi-am luat un cd dublu cu Jimi Hendrix.

Pe o masă din colţ mă aştepta toată colecţia Murakami scoasă de Polirom, pe care o cunoşteam destul de bine deoarece citisem deja Cronica păsării-arc, Pădurea Norvegiană sau La capătul lumii şi în ţara aspră a minunilor.

Exemplarul meu din La sud de graniţă, la vest de soare nu a avut aventuri la fel de interesante ca Bufoniada pe care am prezentat-o lunea trecută, şi pe care am cărat-o după mine vreo două zile, citind-o în metrou, la cursuri, pe stradă sau la un moment dat pe o trecere de pietoni.

Acţiunea cărţii este povestită de Hajime, patronul a două baruri de jazz din Tokyo, obsedat de relaţia sa din copilărie cu o fată numită Shimamoto. Cei doi au fost colegi de şcoală însă au pierdut legătura când au ajuns la licee diferite. Hajime trece printr-o serie de relaţii anormale cu alte fete, şi se însoară la treizeci de ani, deschizându-şi primul bar cu ajutorul socrului său. Are două fetiţe şi duce o viaţă destul de normală, până în ziua în care Shimamoto apare în unul din barurile sale.

De fapt întreaga carte vorbeşte de la sine, într-un mod cât de poate de uşor de înţeles dar totuşi complex şi adânc. De aceea îmi este destul de greu să vorbesc despre ea. Aş putea la fel de bine să încerc să povestesc o melodie jazz. Pe coperta din spate cei de la „The Times” spun despre roman că este „Casablanca în stil japonez”, şi cred că aceasta este cea mai bună caracterizare pe care cineva ar putea s-o facă.

În cele din urmă cartea vorbeşte despre alienare, copilărie, viaţă şi dragoste. Relaţiile dintre oameni sunt unice şi destinul joacă feste crude, Hajime fiind gata să lase tot ce are pentru o dragoste din trecut. Lucrul remarcabil este felul în care orice cititor poate găsi ceva cu care să se identifice în cărţile lui Murakami.

Partea mai puţin bună este că romanul este destul de scurt, şi pare a fi o simplă fiţuică pe lângă Pădurea Norvegiană, roman care întâmplător a fost scris de Murakami cu cinci ani înainte de La sud de graniţă, la vest de soare. Asta se întâmplă deoarece Pădurea Norvegiană spune o poveste de dragoste mai lungă şi complexă, într-un mod oarecum asemănător. Numai că la o privire atentă e vorba de două lucruri diferite în esenţă, asemănătoare doar la suprafaţă. La sud de graniţă, la vest de soare vorbeşte despre destin şi dragostea pierdută şi regăsită, în timp ce iubirea din Pădurea Norvegiană este pusă sub vicisitudinile unei societăţi moderne şi dificultăţilor comunicării dintre oameni.

În cele din urmă La sud de graniţă, la vest de soare e mai Murakami decât Murakami şi mai Nat King Cole decât melodia după care este intitulată. Poate că e şi mai japoneză decât japonezii, dar cred că oricine o citeşte găseşte ceva în ea, indiferent de unde vine.

Recenzie: Cristi Mitran

Sursa: Bookblog.ro