“Scena se petrece pe la mijlocul secolului al XIX-lea, pe un drum prafos, undeva aproape de Montpellier.Drumul e galben, de culoarea desertului. In jur, camp ars de soare, chiar abrutizat de soare , cu putina vegetatie, si aceea prafoasa, stropita cu doua flori rosii, doi maci se pare.”

“Dar cine sunt personajele? In primul rand el, Courbet, autorul tabloului. Cu un fel de rucsac in spinare, unde are uneltele de pictor, cu palaria in mana  din cauza caldurii si cu capul dat teatral pe spate.Se uita cu superioara bunavointa la cei care i-au iesit in intampinare. Ca si cum ar spune:”iata, domnilor, aveti sansa sa ma puteti saluta.” Ceea ce si fac, de altfel.”

“De fapt, cu exceptia naturii, a lui Rembrandt si a lui Velázquez, calatorul nostru nu recunoaste pe nimeni. El e foarte incantat si de chipul sau de tip asirian, de ochii sai negri, lucitori, stralucitori, de genele sale lungi, de mainile sale elegante si, fireste, de barba care-i asigura un plus de originalitate. Si nu se da inapoi  sa le impuna si altora incantarea sa. De aceea se picteaza in autoportrete in asa fel incat sa se puna in valoare, distribuindu-se in diverse roluri, toate de prima marime si toate vazute din fotoliul de orchestra. Uneori isi da cu ajutorul unei pipe un aer de lup de mare, alteori adopta o poza de Christ, cu mainile intinse deasupra lumii.”

“Pare multumit, desi nimeni nu e in stare sa-i faca atatea complimente cate isi face singur. Sa observam ca dintre cele trei personaje, singurul care are umbra e el. Si ca pana si cainele pare sa ia parte la emotia momentului, privindu-l admirativ pe drumet, in timp ce stapanul sau il saluta pe oaspete:”Buna ziua, domnule Courbet.” Sub acest nume e cunoscut si tabloul : “Buna ziua, domnule Courbet”.”

“Procesul lui Courbet, dupa zdrobirea Comunei din Paris, e la fel de celebru ca si procesele lui Flaubert si Baudelaire. Autoportretul facut in inchisoare ni-l arata privind in gol, pe fereastra. Nu mai e acelasi om care se amuza sa-si semneze, uneori, scrisorile “Courbet, maestru fara ideal si fara religie”. Nu mai e decat un om singur, fata in fata cu destinul sau.”

Octavian Paler: “Un muzeu in labirint sau o istorie subiectiva a autoportretului”