Lista lui Schindler, filmul regizorului de mare succes, dar şi foarte inegal ca valoare, Steven Spielberg, regizor ce impresionează mai ales prin stăpânirea şi folosirea cu virtuozitate a artei efectelor speciale, dezamăgindu-ne însă, cel mai adesea, prin convenţionalism, senzaţional, spectaculos şi lipsă de profunzime, este o interpretare inspirată a cărţii lui Thomas Keneally, Schlinder's List, carte ce evocă una dintre cele mai zguduitoare tragedii din istoria umanităţii, exterminarea evreilor. Filmul, nominalizat pentru 12 premii Oscar, a fost onorat cu 7, pentru: Cei mai bun film, Cel mai bun regizor, Cea mai bună regie artistică (Allan Starski, Ewa Braun), Cea mai bună muzică originală (John Williams), Cea mai bună imagine (Janusz Kaminski), Cel mai bun montaj (Michael Kahn) şi Cea mai bună adaptare (Steven Zaillian). Primise însă înainte, în decembrie 1993, Premiul pentru cel mai bun film, acordat de „National Board of Review” (Asociaţia Realizatorilor, Scenariştilor şi Criticilor din New York), şi, cu puţin înainte de decernarea premiilor Oscar, Premiul pentru cel mai bun film dramatic, pe anul 1993, acordat de breasla americană a realizatorilor de film.
De reţinut ceea ce a declarat Steven Spielberg, cu prilejul premiilor acordate de Academia Americană de Arte şi Ştiinţe Cinematografice: „Ajunsesem să mă tem că nu voi lua niciodată Oscarul”. Această frază este expresia conştientizării îndoielii (justificată îndoială...) în valoarea artistică a majorităţii filmelor sale. Filmările, realizate, în întregime, în Polonia, au început la Cracovia, în ziua de 1 manie 1993, şi au fost terminate după 72 de zile, echipa de filmare fiind formată, majoritar, din polonezi, dar şi din englezi, croaţi, austrieci, americani, evrei. Pentru filmări, în majoritatea cazurilor, au fost folosite locuri reale, unde au avut loc deportări, trieri, lichidări. Despre evenimentele, ce aparţin celui de al doilea război mondial, şi care se referă la procesul de lichidare a peste 6 milioane de evrei, s-au realizat mai multe filme, sugerând un aspect sau altul. Insă numai două filme se reţin pentru caracterul atotcuprinzător al acestei mari tragedii şi pentru valoarea artistică a evocării: documentarul Shoah (Holocaust), 1985. r. Claude Lanzmann, un film de montaj, de nouă ore, şi filmul lui Steven Spielberg, despre care, pe bună dreptate, directorul ziarului „Liberation”, Serge July, cu prilejul avanpremierei din 28 II 1994, de la Paris, de la Sala UCC Normandie, de pe Champs Élysées, spunea: „Un evreu american de 46 de ani, cel mai comercial dintre toţi cineaştii lumii, cel mai hollywoodian dintre ei, cel mai prolific producător al maşinii de fabricat vise, a reuşit imposibilul: un film care este şi nu este ficţiune, despre exterminarea evreilor, şi care a izbutit, cel mai adesea, să alunge obscenitatea reprezentărilor pe această temă”. Filmul ce evocă holocaustul este, în acelaşi timp, un film dedicat industriaşului german, membru al partidului nazist, Oskar Schindler, „o personalitate complexă, bivalentă, după cum l-a caracterizat, cu fineţe, soţia sa Emilie Schlinder. Într-adevăr, Oskar Schindler a fost nu un amestec, ci o sinteză de impulsuri, seducţii şi manifestări luciferice şi paradisiace. El a salvat 1200 de evrei, unii dintre ei trăind şi astăzi, pe baza unei liste alcătuite, într-o noapte, la lagărul din Plaszev, de către grefierul evreu Marcel Goldberg, o figură abjectă, care a redactat lista în schimbul bijuteriilor lor, îmbogăţindu-se. De fapt, pentru salvarea acestor evrei, s-a înfiripat şi s-a consolidat un cerc de funcţionari corupţi, o ambianţă de pervertire. Regizorul s-a documentat riguros, consultând scrierile lui Elie Wiesel şi Primo Levi şi vizionând în repetate rânduri documentarul lui Claude Lanzmann. Filmul, indiscutabil, este unul de ficţiune, el neconţinând nici un element specific filmului documentar. Dar este un film-document, realizat cu sobrietate, cu decentă, cu demnitate, nu numai respectând, ci şi reconstituind adevărul istoric, în toate detaliile lui. Dar acest film este însă realizat cu unele mijloace ce aparţin filmului documentar: urmărirea tragediei în mod cronologic, cu raportări precise în timp şi spaţiu, la oameni şi evenimente. Notaţia este minuţioasă, dar şi relevantă: „Septembrie 1939. Germania înfrânge Polonia în două săptămâni”; „Urmează mutarea evreilor în vechiul oraş. Zilnic sosesc 10.000 de evrei”; „20 III 1941. Ultima zi de mutare în ghetou”; „Aşezarea evreiască. Ghetoul din Cracovia. Iarna '42”; „Lagăr de muncă forţată. Plaszew” etc. Se reproduc câteva extrase din comunicatele vremii. Se respectă întocmai numele unor persoane din conducerea lagărului (Amon Goeth), ale unor deţinuţi (Itzhak Stern, Helen Hirsch). S-ar putea spune că filmul lui Steven Spielberg este o sinteză de document şi ficţiune. Urmărirea cronologică a faptelor, a întâmplărilor, a evenimentelor, generează un dublu ritm: pe de o parte, un ritm exterior, iar, pe de altă parte, un ritm interior, care este ecoul celui dintâi în sufletul, în conştiinţa oamenilor, o întrepătrundere, bine dozată, de suferinţă, de bucurie, de supunere şi revoltă, de răbdare şi disperare, de deznădejde şi speranţă, pe fundalul expansiunii, gradată, a unui rău implacabil, ce operează cu forţa unui destin. Uneori, răul apare, şi chiar este, seducător şi pentru deţinuţi. Apar două categorii de personaje: indivizi bine conturaţi, prin mentalitatea, prin comportamentul lor, şi masa de oameni, un veritabil caz de tragedie antică, masa ca personaj (şi acesta bine conturat). Sub alt aspect, personajele sunt bine delimitate: călăi şi victime. Dar regizorul nu schematizează. Personajele, individuale sau ca masă, sunt evocate, sunt re-construite prin contraste şi nuanţe. Mai ales cele implicate direct în evenimente sunt surprinse în toată complexitatea lor: Oskar Schindler, interpretat de Liam Neeson şi Itzhak Stern, interpretat de Ben Kingsley. Adâncit pe dominanta lui, sadismul, este şi personajul Amon Goeth, interpretat de Ralph Fiennes. Sunt, în acest film, momente strălucite de analiză psihologică: reacţiile lui Itzhak Stern în diverse împrejurări: tăcerea, atât de expresivă a Helenei Hirsch; reacţiile spontane, violente, ale lui Amon Goeth. Umorul, ironia, cu simţul măsurii, imprimă faptelor naturaleţe, spontaneitate, credibilitate, salvându-le de eventualele devieri spre idilism, spre sentimentalisme, spre dulcegării. Exteriorizarea simţului umorului şi al ironiei, atribute ale inteligenţei, pe care evreii le posedă din abundenţă, făcând parte din caracterul lor, din mentalitatea lor, din concepţia lor despre lume şi viaţă, imprimă filmului o reală putere de seducţie. Montajul este inspirat. Regăsim, aici, multe dintre modalităţile de exprimare ale lui Steven Spielberg, de mare efect. De exemplu, se filmează alternativ, mâna, palma unei femei, la petrecerea din vilă, aparatul apropiindu-se încet de chipul lui Oskar Schindler; în beci, unde comandantul îşi depozitase colecţia sa de vinuri, alături de alimente curente, Amon Goeth face acelaşi gest, apropiindu-şi mâna, palma, de obrazul Helenei; momentul cu bricheta care nu ia foc, în vreme ce, în alt loc, altcineva aprinde, cu o brichetă, o ţigară; gestul repetat, cu pistolul, când Amon Goeth încearcă să împuşte în ceafă un deţinut. Interioarele, exterioarele, chiar unele clădiri rămase din timpul războiului creează o ambianţă deosebit de expresivă, sugestivă, convingătoare. De asemenea, obiectele, îmbrăcămintea sunt deosebit de expresive. De excepţie sunt unele secvenţe: trierea deţinuţilor, aruncarea bagajelor, de la etaje, pe ferestre, în stradă; strada plină cu geamantane, în cele mai diverse poziţii; secvenţele din beci; Helene Hirsch, tăcută, înspăimântată, dar demnă; deshumarea şi arderea cadavrelor. Muzica, lucru ce se întâmplă foarte rar în arta cinematografică, este element de structură, sugerând, ea însăşi, structuri afective, epice, mentale, structuri estetice. Cu alte cuvinte, muzica nu este un simplu comentariu. Când discretă, când izbucnind năvalnic, ea însăşi poate fi considerată un personaj. Imaginea filmului este, de asemenea, excepţională. Alegerea contrastului alb/negru este cea mai fericită pentru a exprima, cu mai multă subtilitate, o tragedie de proporţii ce impune o viziune sobră, dar nu rigidă. Astfel, filmul dă senzaţia de coborâre în zonele obscure, abisale ale psihismului uman, în infern, de halucinaţie, de coşmar. Şi aici, în imagine, unele procedee sunt de mare efect: pe un fundal alb/negru, două sfeşnice cu lumânări arzând cu flacără roşie; într-o mulţime de oameni, forfotind, filmată în alb/negru, imaginea unui copil fugind, al cărui palton maro-roşcat este surprins în policromie, apoi imaginea aceluiaşi copil, imobil, într-o grămadă de cadavre; imaginea în alb/negru a unei mulţimi de oameni venind dinspre orizont, spre obiectivul aparatului de filmat, o apariţie ireală, parcă, din altă lume, şi transformarea gradată a imaginii în policromie. Finalul filmului are tot structură şi înfăţişare de document, un document care însă, prin policromie, dă senzaţia de acum, de imediat, de familiar. Chiar sugestia unei ieşiri din infern, dintr-o lume de halucinaţii, de coşmar, de monştri. Se notează lapidar: „După război, Oskar Schindler a eşuat în căsnicie şi în afaceri”; „În 1958, a fost desemnat un om just de către...”; „În Polonia, azi, au rămas în viaţă mai puţin de 4000 de evrei”. O voce din „off” prezintă pe câţiva veniţi în pelerinaj la mormântul lui Oskar Schindler aflat pe muntele Zion, la cimitirul catolic din Ierusalim: „Domnul şi doamna Itzhac Stern...” etc. De fapt, au şi participat, la ceremonia filmată de la mormântul lui Oskar Schindler, 123 de evrei dintre cei salvaţi de controversatul industriaş german. Filmul se încheie cu o dedicaţie, de asemenea, lapidară: „în memoria celor şase milioane de evrei asasinaţi”. Dar toate elementele componente ale filmului, printr-un joc dezinvolt de document şi ficţiune, se asamblează într-o construcţie impresionantă, monumentală, de dimensiunea epopeii. Autor: Mircea Dumitrescu Trailer - Schindler's List (1993)
|