
o lume despărțită de ziduri și ceva călduros care să ne
strângă rănile
iar eu micuță și prăpădită cum sunt
nu-mi pot aduce aminte cum arătau ochii tăi
dacă priveau în gol sau dacă pur și simplu
lunecau noaptea-n râuri negre ca niște locomotive uriașe
în care se lasă liniștea
singura stare care doboară
vagoanele răsfirate pe câmpul de maci peste care plouă nopți la rând
și acum florile se întunecă
și se sting
te visam lângă apă,
trupul tău era o fântănă lângă care mă opream din când în când.
Îmi cădea părul peste umeri, tu îmi spuneai c-ar fi bine să-l tai
măcar dacă o fi să plouă cerul nu se va întrista
învățam despre greutatea cuvintelor printre cărți și lacrimi.
Mă vedeai cum cresc și când nu eram atentă îmi puneai pietre în rucsac.
Dragostea
tot ce ne rămâne după ce creștem și murim
despărțiți de ziduri și ceva călduros care ne umple rănile.
AUTOR: ANTONIA LUIZA ZAVALIC
|